Anul care a trecut a fost unul foarte bun pentru mine, ca un carusel de momente-cheie. Prima mea căsuță, cumpărată de mine, unde m-am așezat ca într-o cochilie zugrăvită în culorile sufletului meu. Vacanța de ziua mea pe Coasta Amalfi, deja o tradiție-declarație din partea prietenilor mei, care nu ezită să îmi arate că mă prețuiesc. Vama Veche, pentru prima dată, pe care am trăit-o la maximum, semn că-s încă tânără. Primii oaspeți nocturni, Vix și Paulina, deci primele încercări de ospitalitate. Primele rețete încercate împreună cu Jamila care, fără falsă modestie, chiar au ieșit foarte bine. Neptun cu familia mea, tradiție anuală, plimbările prin stațiune seara, lacul cu nuferi, lebedele, berea pe plajă, toate la locul lor. Coasta de Azur cu Vixuț, absolut specială, și coasta, și ea. Nopțile și zilele lungi și grele, cu scrierea referatelor științifice, pe care le-am susținut în termen. Creta cea colorată și veselă, cu plajele ei deosebite, cu urcări și coborâșuri, flora mediteraneeană, stânci și pietre-n apă, cocktailuri și pahare de vin aromat, serile la piscină cu muzică și dans. Craiova și Școala doctorală de toamnă. Sighișoara cu fratele meu, de vârstă mai mic, dar ca postură mai mare.
Și-acum că am enumerat câteva amintiri de cursă lungă pe care deja le-am arhivat în cufărul meu și în memoria afectivă, cum să nu îmi fi dorit să prelungesc anul ăsta cu măcar o oră? Zis și făcut, am luat bilet și am plecat la aeroport, cu noaptea-n cap, cum îmi place mie. Șoferul de Uber, o apariție cool, brunețel, parfum interesant, geacă de piele, ce să mai vrei, la fix a venit la Radio Impuls melodia cu Scuze băiatu’, azi nu răspunde…abonatul. Aproape nici nu a mai contat că mai era un minut până pleca trenul de 4:30 spre aeroport, la care am alergat de mi-a sărit…pălăria. În rest, rutina mea, bocanci care bipăie, parfum de la Victoria’s Secret, cafea de la tonomat în așteptarea îmbarcării, micul dejun în avion.
Prima oprire, Eindhoven. Nu mă gândisem să fac aici o prezentare practică despre “Cum să ajungi în punctul x și în punctul y”, but here I am. Pentru a pleca din Eindhoven spre orice oraș din Olanda, trebuie parcurs drumul de la aeroport până la Eindhoven Centraal, cam la 20 de minute distanță cu autobuzul 401, care se ia fix din fața aeroportului. Se poate plăti biletul direct în autobuz cu cardul, cu condiția să îl validezi atât la urcare cât și la coborâre și costă 3 euro. De la Eindhoven Centraal am luat bilet spre Rotterdam, unde m-a așteptat Vix, peronul 9. Sărind într-un picior, ba la propriu, ba la figurat, ne-am luat prima cafea, să avem în drum spre casă. Mai-mai să nu mai pot ieși din gară, rătăcisem biletul prin buzunar, iar în Olanda trebuie biletul atât ca să intri în gară, cât și să ieși (uneori Bucureștiul îmi pare bandă rulantă). Am intrat în magazinul care ne reprezintă pe noi două, Tobacco&Cosmetics. Când să ajung la prietenii mei acasă, am rămas surprinsă să văd cum în Rotterdam intri din stradă direct în casă și, mai mult decât atât, când ieși din casă vezi direct canalul cu valurile agitate. Nu m-am putut opri să nu mă holbez pe fereastră toată ziua, să văd câte un vapor care trecea prin fața casei. Cred că descrierea mea despre Olanda seamănă deja cu cea din Balta Albă a lui Alecsandri. Seara, prietenii m-au invitat la un restaurant libanez, cu 10 feluri de preparate specifice și vin roșu ca al nostru, poate chiar era vin din Moldova sau de Murfatlar, cine știe. Când am revenit, Vix și Petru au deschis pentru mine șampania aia bună pe care o aveau, mereu mă simt iubită cu oamenii ăștia. Am scris rezoluții pentru noul an și, inexplicabil, parcă pixul s-a blocat pe foaie, semn că ne-am maturizat și alegem mai cu grijă obiectivele care chiar ne plac și ne sunt de folos.
A doua zi am fost împreună la brunch la Euromast Rotterdam, un turn înalt cu vedere panoramică. Două sute de poze mai târziu, am pornit spre Blaak, o zonă unde m-am întâlnit cu Anca și Cristi, doi prieteni vechi și noi, cu care am petrecut restul zilei, ba la o ciocolată caldă “mare”, ba la un restaurant japonez, ba la un pub englezesc unde m-au servit cu o bere de care nu mai băusem. Cu riscul să repet, cred că destinațiile acestea nu sunt despre ce vezi, ci despre oamenii pe care îi ai alături. Seara am scris o poezie împreună cu Vix și Petru, poate vreodată vom avea curajul să o publicăm, deși…puțin probabil.
Duminică am pornit spre Enschede, un orășel la granița cu Germania, unde am petrecut revelionul. M-au impresionat căsuțele de acolo, cu ferestrele larg deschise spre…stradă, fără draperii. Aproape ne-am autoinvitat lângă bradul lor și la masa tuturor. Foarte deschiși oamenii acolo, într-un fel de neconceput pentru anxietatea mea. Am fost primiți cu multă căldură de rudele lui Petru, niște oameni deosebiți, care s-au întrecut să facă totul cald, frumos, confortabil pentru toți oaspeții, și nu puțini. După ce s-au succedat prin cană cafea, ceai, apă, vin, țuică și câte și mai câte, ne-am îmbrăcat frumos și am început petrecerea de Anul Nou. Nu am mai văzut niciodată atât de multe focuri de artificii și atât de spectaculoase, aproape toți oamenii din cartier aveau câteva de aprins. Mi s-a părut foarte frumos cum, la miezul nopții, vecinii au pornit pe la fiecare casă să-și strângă mâinile și să își transmită cele mai bune urări.
Day 1. 100.000 de flori pentru Diana, sărbătorita zilei, pe care am așteptat-o toți într-un glas cu tradiționala cântare. Iarăși cafea și tort, plus brioșele acelea de neuitat. Însă ceea ce chiar nu voi uita, meciul de fotbal unde am câștigat cu 3-2 sau 3-1, cui îi pasă, cu două goluri înscrise de mine în bocanci înalți, pantaloni evazați și cu pălărie pe cap. Tot memorabil a fost joculețul de Secret Santa pregătit de familie, cu zeci de cadouri frumos ambalate, cu câte o ghicitoare sau poezie care să ajute persoana să ghicească ce se află înăuntru, cu peruci amuzante și chef de joacă pentru mici și mari. Destul de intens jocul, căci nu te puteai atașa de niciun cadou, când poate zarul tău spunea că trebuie să dai toate cadourile cuiva, să faci schimb, să te muți la cadoul din stânga și tot așa. Când cronometrul a sunat, am rămas fiecare cu sute de râsete, urări, amintiri frumoase cu oameni veseli.
De scris, aș mai scrie, dar mi-e teamă că s-o-nsera. Sper ca în noul an să am bucuria de a consemna aici zeci de experiențe, așa cum au trecut ele prin filtrul inimii mele.
Sunt o carte vie 