Hai, să vorbim despre viață! Un spectacol care te răvășește, îți aruncă adevărul în față

Dacă ești convins că țelul suprem în viața ta, dar și în viața celorlalți, este să te căsătorești, să faci repede un copil, acum cât ești tânăr, apoi încă unul, să fii cu adevărat împlinit, dacă fiecare vârstă are un „trebuie” pentru tine, deci la 21 trebuie să termini facultatea, tot atunci, în floarea vârstei, să îți găsești jumătatea, cu care să întemeiezi o familie, pentru ca la 27 să fii în rând cu lumea, să nu fii singur-cuc pentru ca la bătrânețe să nu aibă cine să îți deschidă ușa, să nu te prindă 30 de ani fără copil, fără o casă a ta, o mașină cu care să poți să te descurci și un job care să îți dea stabilitate, ar trebui să vezi piesa asta la TNB. Piesa este semnată de Ana Sorina Corneanu și regizată de Zsuzsánna Kovács.

Photo: Florin Ghioca, preluate de pe site-ul TNB

Deși este un one-woman show, Florentina Țilea, interpretând personajul Greta, creează niște imagini expresive care te îndeamnă la reflecție, lansează niște întrebări poate incomode, rostește clar și răspicat niște situații în care majoritatea oamenilor se vor regăsi. Coregrafia (Florin Fieroiu), muzica (Călin Ţopa), decorul minimalist, îți lasă spațiu să imaginezi tu unele replici, să îți asculți propriile gânduri despre metaforele pe care le vezi, mișcări lente ale corpului, cu ridicări și alunecări, cu gesturi tensionate sau deznădăjduite, frământări și ezitări, bruschețea disperării sau abandonarea pe solul liniștii, contemplarea firelor de nisip, în care te poți îngropa sau pe care le poți înghiți visând prea mult, perindarea prin lume acoperit de o bulă a ta, transparentă ca un celofan plutind, în care te poți trezi captiv, țintuirea într-un scaun, unde ești obligat să arăți într-un anumit fel, așa cum spun ceilalți. Piesa asta este un dialog semi-obscur. Pe de o parte monologul Gretei, iar pe de altă parte răspunsul tău, rostit în gânduri.

Unde te vezi peste cinci ani? O întrebare ca un fulger în care Greta încremenește lipită de un zid și se detașează de propria umbră, de propriul corp, ca pentru a răspunde altcuiva, își vorbește la persoana a treia, în întuneric, pentru că adevărul rostit nu este niciodată clar ca lumina zilei, este o himeră. Întrebarea principală ar fi despre cuantumul situațiilor din viața noastră care sunt în controlul nostru. Oare ceea ce ni se întâmplă a fost scris indelebil undeva în cronicile lui Dumnezeu ? Sau poate că noi ne-am ales soarta, înainte să ne fi născut? Cine suntem noi când nu sunt ceilalți prin preajmă, care să ne „ajute” să luăm deciziile corecte? Este adevărat ceea ce gândim, este corect? Nu aș recomanda piesa acesta celor care se cred “bu-ri-cul pă-mân-tu-lui”, cuvinte care au răsunat într-un lung ecou în sala de la teatru. Iată o idee pe care o iau acasă, din nou: cu cât ai o minte mai puțin încăpătoare, cu atât mai mult vei vrea să îi înveți și pe ceilalți cum se trăiește, vei vrea să le pui pe tavă adevărul gol-goluț, acea rețetă pe care tu o știi, testată și necontestată. La polul opus, cu cât știi mai mult, cu cât gândești mai mult, ești rejectabil, căci greu de manipulat. Un alt ecou care vine spre noi: Oamenii ocupați nu au timp să se gândească atât, este un moft al celor care au prea mult timp liber, care nu au ceva mai bun de făcut. Dar ce reprezintă acest „mai bun” ?

Rămân totuși ferecate aceste idei, acolo, în Sala Atelier. Între timp, noi ne prefacem că suntem de acord cu colega Ada, care ne mărtușisește cu lacrimi în ochi că și-a găsit fericirea, s-a măritat cu iubirea vieții ei și a venit și copilul, are un apartament în rate și o mașină cu care să ducă nepotul în vizită la bunici, și care ne asigură că într-o bună zi, și noi vom fi la fel. Trebuie doar să avem răbdare, căci Dumnezeu ne va aduce în cale exact această fericire tocmai când ne așteptăm mai puțin. Mergem frumos îmbrăcați la interviuri și ne mișcăm nervos într-un scaun care ascultă zilnic aceleași întrebări: unde te vezi peste cinci ani, ce faci în timpul liber, de când visezi să fii sales consultant, ce te motivează să obții acest post definit de stabilitate, cu posibilități nenumărate de dezvoltare, aveți experiență în domeniu, cum stați cu spiritul de echipă? Până la urmă, nici nu mai este o surpriză, străzile astea pe care mergem zilnic nu sunt decât o scenă, pe care se plimbă mai multe măști. Singura noastră scăpare este acel spațiu doar al nostru, unde nu ne vede nimeni și unde ne putem pierde în…dans!

Dacă vrei să înveți cum să îți îndeplinești visul acela, în mod practic

Există, doar dacă întinzi mâna, aici în lumea noastră accesibilă, atât de multe cărți care au puterea să te facă să strălucești, cărți-feerie, cărți-basm, cărți-pietre, cărți-emoție pură, cărți-eliberare, cărți-amuletă, cărți cu tine și despre tine, în care te recunoști și la care te întorci ca la o apă bună. Pentru cititorii pasionați, aceasta nu este doar o activitate ideală și nu este o teorie, ci este un adevăr la îndemână, o mină de aur palpabilă, pentru care uneori nu trebuie să plătești. Nu-i așa că avem mare noroc?

Cineva mi-a dăruit cartea Mirelei Oprea și a făcut un pic de magie în sufletul meu. Chiar titlul cărții pune pe masa dezbaterii un paradox care poate surprinde, alăturarea cuvintelor Dream și Management. O idee-feerie și o idee-piatră. Un cuvânt ușor ca un fulg am zice, alături de un cuvânt zgrunțuros la atingere pentru unii. Mirela mi-a răsturnat aceste idei predefinite, arătându-mi că visul nu este acel ceva împachetat, legat cu panglică, la care zâmbim, îl luăm și îl așezăm pe un raft, la fel cum managementul nu este despre un prost management în diferite organizații de pe la noi sau de pe la alții. Cartea este cu atât mai valoroasă cu cât ea cuprinde o muncă de pionierat în a răspândi conceptul de Dream Management în țara noastră.

Tu la ce visai când erai mic? Pare o întrebare ghidușă, dar are o miză atât de mare. Cartea propune “un joc” de-a viața cât se poate de serios. Chiar metoda propusă pentru realizarea unui vis, oricât de măreț ar fi, greu de atins sau considerat chiar imposibil, se numește COPIL. E „desigur, un acronim: C vine de la „clarifică visul”; O vine de la „identifică obstacolul care îți stă în cale”; P vine de la „pasul cel mai mic, ridicol de mic” pe care trebuie să îl faci; I vine de la „inimă bună”, o metaforă pentru a reprezenta prietenii pe care îi aduni în jurul visului tău; L înseamnă „liniștea” pe care ai nevoie să o cultivi în mintea ta pentru a putea să te concentrezi asupra visului.” (p.13). Eu am simțit, citind, că mesajul este despre curaj, despre maturitate, despre spargerea unor mituri și preconcepții. Nu pot să nu fiu de acord cu faptul că majoritatea dintre noi avem un vis sau mai multe, care ar putea avea un impact major în viața noastră și a comunității în care trăim, dar ceva ne blochează într-un punct de care nici nu suntem conștienți și ne este și greu să îl definim. Dacă trebuie să mă gândesc la ce anume mă blochează să îmi îndeplinesc visul, mi se pare o provocare, iar dacă nici nu simt că trebuie să zăbovesc ca să o descos, mă întreb, oare ăsta este visul meu cu adevărat sau este al altcuiva ? O idee similară am întâlnit la autorul despre care voi scrie teza mea de doctorat, la Eric-Emmanuel Schmitt. El spune că subiectul unei cărți trebuie cu adevărat să fie un trunchi de copac cu rădăcini adânci, răsfirate în conștiința, în principiile și în valorile tale pentru a reuși să scrii o carte bună. Dacă întâmpini blocaje foarte mari, te poți opri pentru a te gândi dacă acela chiar este subiectul tău sau al altcuiva. Schmitt chiar propune într-un curs de scriere creativă un butic de subiecte pe care le deține și pe care le-ar putea adopta altcineva. Cam asta am simțit că a reușit Mirela cu cartea aceasta, a deschis un butic cu visuri, a enumerat, a povestit diferite întâmplări în care m-am regăsit. Am primit așa multe aha-uri și momente de “asta am simțit și eu”, „la asta m-am gândit și eu”, încât am impresia că această carte este despre mine, scrisă exact pentru mine.

Sunt foarte recunoscătoare pentru că Mirela și echipa ei de oameni faini mi-au pus cartea aceasta în mână. Eu am cunoscut-o chiar cu ocazia primului ei atelier de Dream Management, când lucram pentru organizația Policy Center for Roma and Minorities, așa că nu a fost o simplă lectură, eu am ascultat vocea autoarei în această carte. Pentru mine, cea mai mare emoție a venit când a pus „un deget pe rană”, mi-a așezat în față o temere pe care o țineam ascunsă, aceea de a cere ajutorul. Nu știu dacă este un fapt cultural sau este doar natura umană, dar noi evităm pe cât posibil să apelăm la cineva. Dacă persoanei nu îi pasă, dacă mă refuză, dacă deranjez, dacă nu va vrea să-mi împărtășească din succesul ei, ca să nu o depășesc, dacă nu îmi va răspunde niciodată, dacă o să mă considere insistentă, dacă nu am nimic să îi ofer în schimb, sunt niște gânduri cât se poate de prezente, cel puțin pentru mine, dar îndrăznesc să cred că pentru majoritatea oamenilor. Am mai citit câteva cărți de dezvoltare personală venite din școala americană, ideile lor s-au răspândit poate cel mai mult în sfera aceasta. M-am bucurat că o autoare româncă vorbește în această carte pe limba noastră, se adresează unor puncte sensibile din conștiința românească, atingând cu mult curaj adevărul acela despre care preferăm să nu vorbim. Ba mai mult, își susține ideile cu dovezi științifice și propune și exerciții captivante, pe care m-am bucurat să le încerc în jurnalul meu.

Cartea Dream Management a apărut la editura Cartex în 2019, iar Mirela Oprea răspunde mereu, oricărui mesaj pe care îl primește din partea celor care au o idee despre inițiativa ei, pe rețelele cunoscute de socializare. O recunoașteți după zâmbetul cald, ca să nu mai vorbesc despre căldura cuvintelor ei.

Veșnicia s-a născut în satul Șimon

Îmi spunea o prietenă foarte bună acum câteva zile că știu să spun DA vieții. M-a încântat complimentul ei, iar dacă stau să mă gândesc, fără intenția de a mă minimiza, nu a fost mereu așa, Gia de ieri se opunea cu încăpățânare cam oricărei idei noi, oricărei propuneri care nu se încadra în sfera familiarului meu. Tot prietenilor le sunt îndatorată pentru primele mele drumeții pe cărări de munte, peripluri care m-au îndemnat să îmi spun adevărul: îmi place să îmi golesc mintea de toate gândurile, urcând în ritmul meu piatră cu piatră. Frumusețea verdelui infinit, simplitatea naturii, căldura razelor de soare în dialog cu fiorii umbrei sau răcoarea ploii, sunt ingrediente în rețeta unei incontestabile stări de bine.

Ultima drumeție la munte a început în satul Șimon, din județul Brașov, la o aruncătură de băț de Bran. Deși am ajuns la o convingere că liniștea mea se regăsește doar în trenul de dimineață spre munte, m-am bucurat să înlătur o concepție predefinită de-a mea și am observat că la fel de distractiv este și în mașina cuiva. Aș spune că mă simt chiar norocoasă că nu am mașina mea, mereu apare cineva dornic să ajute cu mașina lui, fapt pentru care sunt foarte recunoscătoare. 🙂 Mai ales când Cris m-a întâmpinat cu cafea luată de ea, după plimbarea mea preferată prin Bucureștiul matinal, luând la nimereală câteva autobuze (mi se întâmplă uneori să mă urc în primul autobuz care vine în stație, chiar fără să știu unde merge, intuind că oricum traseele se intersectează și că aș ajunge oricum la destinația mea).

Mai fusesem în satul Șimon cu altă ocazie, când eram profă pentru câțiva elevi de clasa a 8-a din Ferentari. Ei au primit o excursie din partea unei companii, și am avut norocul să merg și eu să îi însoțesc în timpul unor activități la munte. Ori nu avusesem atunci ochii larg deschiși să văd minunăția locului, ori, la câțiva ani distanță, eu pot percepe altfel plinătatea calmă a unui loc ferit de agitația cotidiană. Pentru memoria mea senzorială, scriu aici despre liliacul înflorit pe toate gardurile joase de lemn, iarba moale, țesută cu flori de câmp și plante aromate, de-un verde proaspăt, cărările cu pietricele fremătătoare sub tălpi, casa unde ne-am cazat, răcoroasă și primitoare, cu cafea pe masă, prăjituri și afinată din partea gazdei, balconul de lemn înfrumusețat de mușcate colorate, aerul ușor, respirabil, drumul drept, scăldat din loc în loc de raze piezișe, până la intrarea în Parcul Natural Bucegi. Nu aș uita plimbarea prin sat dimineața devreme, cu cana de cafea în mână, alături de două fete cu care aș pleca oriunde, Cris și Bianca, visând cu ochii deschiși la atingerea unor obiective perfect realizabile. Scriind aceste rânduri, eu pot vizualiza din nou și pot retrăi unele senzații, dar pentru cititorul pe care îl invit să (re)viziteze satul Șimon, adaug un preview, cu poze făcute de mine sau de prietenii mei (am noroc că ei nu îmi cer drepturi de autor sau despăgubiri):

Pentru asta, nu am cuvinte să pot descrie
Un măgăruș fericit savurând la propriu străzile înverzite
Prăjitura făcută de gazda pensiunii American Dream
Loc de băut cafea dimineața

Din Șimon am mers către Cascada Moara Dracului. Nici nu e de mirare că oamenii locului au denumit-o așa, dacă mă gândesc la toate numele amuzante pe care le au peșterile de pe la noi, plaiurile și alte văi. Traseul începe domol din Șimon, dar aduce cu sine și câteva provocări, traversarea apei care coboară susurând, în cascade, prin diferite porțiuni ale traseului, dar și un urcuș pe un relief destul de înclinat, numai bun de găsit ocazii să iei copacii în brațe. Dacă între timp mai și plouă, așa cum am trăit noi experiența, trebuie păstrată în gând ideea că există viață și după o ploaie torențială, s-au inventat pături de încălzit, șosete uscate, băuturi calde și câte și mai câte “pansamente” pentru suflet. Deși traseul meu ideal duce la o cabană unde să te încălzești cu o ciorbă, au fost minunate și plăcintele delicioase făcute de prietenii mei (la care adaug plăcinta mea făcută în Carrefour, bună și ea), biscuiții, sandvișurile, apa rece colectată direct din cascadă.

Cascada Moara Dracului
Un plai unde poți atinge norii cu mâna

Serile de după drumeții sunt momente speciale, când poți sta la un pahar de ce vrei tu și depăna povești la adăpostul cabanei, sau poți face un grătar, din plăcere, așa cum au preferat băieții grupului. Ca o tradiție a călătoriilor noastre, mereu aducem un boardgame sau improvizăm un joc pentru a ne distra împreună. Este o dovadă că noi chiar păstrăm și lăsăm liberi copiii din noi, că tot este Ziua Copilului. Va rămâne o amintire frumoasă drumeția aceasta, pe care o adaug în cufărul memoriei afective. Ca în fiecare zi, simt recunoștință pentru libertatea pe care (încă) o avem de a explora lumea oricând, oriunde, oricum.

Nici la Paris nu m-am simțit ca la Brașov

Eu nu aș fi crezut în adolescență că e chiar adevărată spusa Nicăieri nu e ca acasă. Felul cum ne atașăm de locuri implică totuși o componentă neuroștiințifică. E lesne de crezut că în perioada fragedei copilării, când sistemul limbic, printre primele structuri cerebrale formate și dezvoltate, prinde contur, noi să fi stocat unele emoții, reacții față de locurile familiare și față de cele străine care să ne dicteze comportamentul actual. Prin absolut toate orașele pe unde merg, plimbându-mă pe străzi, îmi iau un moment al meu și îmi imaginez cum aș fi fost eu copil acolo. Pe potecile dintre satele Peștera și Măgura mi-am zis că mi-ar fi plăcut enorm să fiu copil, să merg la școală pe jos, să citesc o carte împrumutată de la învățătoare, la umbra vreunui copac, fără prea multe griji. Este drept că și într-o piață din Veneția, privind copiii jucându-se cu mingea, sau mângâiată pe creștet de apusul soarelui, pe malurile depozitoare de bărci și gondole, mi-ar fi plăcut să copilăresc. Și pentru centrul istoric din Sighișoara aș întoarce roata cu bucurie, dacă aș fi putut alege să mă nasc acolo. Am totuși două locuri în România în care mă întorc iar și iar ca acasă, Brașov și Neptun. Atât de atașată sunt de ele încât mi-am luat cu mine, în mici plimbări, cam toți oamenii dragi, pe toți de-odată sau câte unul, pe rând, poate-poate vor simți și ei la fel (deși știam că în sufletul lor au și ei propriile amintiri adânc întipărite și prețioase). Piața Sfatului sau lacul cu nuferi din Neptun sunt un fel de madlene proustiene pentru mine.

Ultima dată am fost la Brașov în weekendul cu 1 mai, împreună cu fratele meu mai mic, iar asta deja spune multe despre semnificația acestei călătorii, un moment numai bun să petrecem niște timp cu noi, să construim o experiență de pus în cufărul cu amintiri familiale. Am mai spus că ador diminețile de cu zori, dar cele când mă trezesc ca să pornesc spre Gara de Nord să mă urc în tren, sunt preferatele mele. Recunosc totuși că nici diminețile în aeroport nu-mi displac deloc. Asociez instant momentul premergător găsirii locului în tren cu cafeaua minunată de la So coffee. Când plec în orice călătorie îmi iau ochelarii cu lentile roz, aleg să mă minunez de orice văd, căci a vedea nu este ceva ce primim toți, iar bucuria este un semn și o condiție a bunăstării psihice. Dacă am noroc să privesc răsăritul pe fereastră, mă cuprind o sută de emoții minunate, parcă renasc și eu. Dacă am la mine o carte bună, deja este un drum ideal. Iar dacă am lângă mine pe cineva drag, asta e perfecțiune. Știu pe de rost pașii prin gara din Brașov, apreciez miracolele tehnologice care îmi permit să iau bilet pentru autobuzul 4, care duce la Livada Poștei, direct din autobuz, cu ajutorul unei aplicații. Ajunsă în Piața Sfatului, nici nu știu ce să fac prima dată, îmi place totul. Poza must have în care se vede scris mare Brașov, mai ceva ca la Hollywood, clătita uriașă cu nutella și banane, căscat gura prin magazinele cu lucruri artizanale sau prin vreo librărie, perindat pe străduțele înguste, ca Strada Sforii, urcat domol până pe Tâmpa, de unde se vede Brașovul în toată splendoarea, cazarea într-un loc liniștit și totuși central, drumul cu autobuzul 20 până în Poiană, traseul superb până la cabana Postăvaru (nu mai vorbesc de peisajul mirific cu care îți poți servi ciorba), apa de izvor găsită în pădure fix când aveam nevoie, coborârea cu telecabina, langoș cu cașcaval și smântână, cafea în timp ce așteptăm autobuzul de întoarcere, masa în oraș, spectacolul la teatru, prima școală românească, vreun concert sau festival care se întâmplă chiar cu ocazia venirii noastre, soarele în asfințit, un pahar de vin bun, un somn adevărat, ca după toate astea.

Am văzut o frumusețe nemărginită și în fața Turnului Eiffel, luminat festiv, și de-a lungul malurilor Senei, și pierzându-mă prin centrul Parisului, aglomerat de turiști zgomotoși pe la terase. Au fost un privilegiu serile târzii la Biblioteca Națională a Franței, pe unde eram în căutarea autorului despre care îmi voi scrie teza de doctorat. Au și francezii un savoir vivre de povestit, au și străinii madlenele lor captivante. Și cu toate acestea, nicăieri nu am mai simțit confortul pe care ți-l dă limba română, plaiurile natale, regiunile înverzite ale țării noastre, stațiunile pline de oameni puși pe șotii, gălăgia aceea de acasă, unde ai ceva comun cu toți, îi cunoști. Nici la Paris nu m-am simțit ca la Brașov și nici la Veneția nu aveau nuferi ca la Neptun.

Gânduri în prag de sărbătoare

Nu știu cum s-a întâmplat de am devenit o persoană foarte matinală, ori o fi genetic, ori ceasul meu biologic s-a pliat pe frumusețea dimineților, momentele mele preferate din zi. Aruncând o privire în calendar, am realizat că aceasta nu este o dimineață oarecare, ea așezându-se în șirul dimineților din Săptămâna Mare. Parcă gândurile sunt mai bune la primele ore ale zilei, inima e mai înaltă, motivația la cote de dărâmat recordurile personale la eficiență. Eu cred că această Săptămână nu este despre a face, ci despre a fi. Chiar și acest verb ar trebui să ne invite la o participare activă. Spun asta pentru că pe buzele și în gândurile oamenilor cu care am vorbit de curând se deslușește o frază comună “Parcă nici nu vine Paștele, nu se mai simte la fel ca în copilărie atmosfera aceea de sărbătoare”.

Un lucru este cert, cu o atitudine în care aștepți să se pogoare peste tine sfințenia sărbătorii din senin, să îți răsară în față cozonaci și oameni fericiți, copii frumos îmbrăcați în straie noi vânând ouăle ascunse de Iepuraș, o minune prin care te trezești dimineața și ai curățenie în casă și în gânduri, probabilitatea să simți farmecul sărbătorii este slabă. Citeam de curând o carte care conține un studiu amplu despre cum anume devin oamenii mai fericiți. Sper că nu este o surpriză pentru nimeni, oamenii fericiți nu au găsit bunăstarea la magazinul de la colț, ci acționează constant pentru a-și păstra bucuria în rutina zilnică. Deși pentru unii pare un fapt naiv, oamenii care chiar simt sărbătoarea sunt cei care se pregătesc pentru ea.

Sunt bunicuțele care fac o colivă și merg la biserică să pomenească vreo rudă care a sărit pârleazul, sunt mamele care le cumpără copiilor haine noi, special pentru Paște, gospodinele care își primenesc casa, împrospătează perdelele și covoarele (nu, nu înseamnă că ele fac curățenie doar de Paște, numai că în apropierea Paștelui toată munca asta are altă semnificație), oamenii care merg seara la liturghii sau cei care stau pur și simplu și meditează despre starea lor interioară, care poate scriu un jurnal al recunoștinței, aprind o lumânare, parfumată sau simplă, în candelă, cei care aleg să își gătească ei înșiși mâncarea de Paște, care fac o plimbare la pădure sau la vreo mănăstire.

Chiar nu are importanță dacă locuiești într-un sat sau într-un mare oraș, în România sau la New York, oamenii fericiți sunt fericiți la fel. Doar pentru că își asumă anumite roluri și încearcă să fie cât mai buni în acea privință. Vrei să vopsești ouă de Paște, străduiește-te să fie cele mai frumoase, să îți placă rezultatul tău. Nu se aplică doar de Paște, ci mereu. Tocmai ți-ai cumpărat o casă, decoreaz-o cât mai plăcut, să te simți acasă. Dacă tocmai ce te-ai căsătorit, fii cel mai bun soț, cumpără flori și prăjituri, scoate-ți soția în oraș, faceți o activitate care vă place amândurora. Și reciproca e valabilă aici. Ești elev și te-ai calificat la un concurs național, învață cât de mult poți, să ai un rezultat care îți aduce satisfacție. Dacă ai prieteni buni, cumpără-le o cafea fără motiv, planifică o vacanță cu ei, răspunde-le la mesaje, fii acolo pentru ei. Ai mâncare mai multă în frigider, prea multe haine în șifonier, dăruiește o parte din ele cuiva de pe stradă, îți eliberezi spațiul și ai mulțumirea că ai ajutat pe cineva. Aș vrea foarte mult să adaug că dacă ești doctorand, ia inițiativa și fă-ți proiectele din timp, dar aici risc să transmit o idee cu care eu mă confrunt de obicei și care nu prea îmi iese. În cele din urmă, dacă ești un om fericit, continuă să fii activ pentru fericirea ta. Eu sunt de părere că doar așa primăvara vine, Paștele se simte, orice sărbătoare are farmec, totul are un sens.

Ce am învățat despre bani, pe cheltuiala mea

Nu scriu acest articol pentru că sunt vreun exemplu de conduită financiară și nici pentru că am conturi care debordează. Nici pentru că dețin vreo mare avuție. Un pas important totuși pentru bunăstarea oricui este să se așeze în liniște și să-și privească imaginea în oglindă. Cine eram acum câțiva ani și cu ce anume, în mod concret și argumentat, sunt mai bun astăzi ?

În timpul anilor mei de școală, între 2002 și 2014, cursurile de educație financiară erau inexistente, iar dacă se organiza vreo oră cu acest topic, se întâmpla extrem de rar. Cred că toți copiii din generația mea au avut parte de o educație financiară care se rezuma la a blama banul, un “ochi” rău, o piază rea, o greutate a vieții, ceva ce fuge și nu îl mai poți prinde sau ceva picat din cer, de care doar cei care au noroc se bucură. Oamenii cu bani erau depreciați, sub suspiciunea că trebuie ei să fi făcut vreo șmecherie pentru a avea mai mult. Criza financiară de prin 2008 a creat și mai multă vâlvă, după ce un politician oarecare ne-a spus în mod scanadalos că ar fi cazul să mai strângem cureaua și să ne luăm încă un job, încă o sursă de venit. Curajos moment, aș spune, de-ndată ce același politician nu s-a asigurat înainte că există prin bibliotecile școlilor măcar manuale despre beneficiul mai multor surse de venit, despre simpla idee de a pune un leu pe zi într-o pușculiță, pentru mai târziu, sau măcar dacă menționa ce bună ar fi o investiție într-un astfel de ghid. Eu am înțeles exact cum era de așteptat, am ascultat și m-am revoltat. Cum ar putea munci oamenii MAI MULT și MAI GREU decât o făceau deja ?

A avea cunoștințe despre bani mi se pare o chestiune de igienă. Este nevoie să ai unele abilități de management financiar pentru a te întreține, pentru a trăi decent. Având formată o anumită atitudine față de bani, am plecat la facultate în București, unde am învățat pe banii mei, uneori chiar în lipsa lor, cum e bine să procedezi ca să nu te arzi. M-am gândit să scriu în acest articol câteva idei pe care eu le consider esențiale. Și de ce.

  1. Banii nu sunt ceva palpabil, ei nu au o valoare în sine. Hârtiile pe care le ținem în mână și monedele care ne zornăie în buzunar nu înseamnă nimic. Cine spune că muncește ca să aibă mai mulți bani, nu știe ce spune. Noi muncim pentru ceea ce putem face folosind banii ca mijloc. Noi purtăm de fapt în buzunar hrana zilnică, întreținerea, un acoperiș, conexiunea la internet și altele. Înainte ca banii pe care îi ținem în mână să aibă această formă, mijlocitorii pentru a obține un obiect/serviciu erau grânele, vitele, aurul și altele asemenea. Problema lor era că nu erau ușor de purtat, nu erau divizibile (cum să scrijelești bucata de aur ca să iei o pâine?), erau alterabile, nu erau recunoscute oriunde, nu arătau la fel și nici nu erau stabile. Valoarea banilor a fost mult timp susținută de aur, prin ceea ce se numește Gold Standard. Au fost multe etape până ca banii să aibă calitățile, valoarea și forma de astăzi.
  2. Există nevoi, dar există și dorințe. Este bine să știm să le recunoaștem și să le delimităm. Nevoile țin mai mult de ceea ce ne este vital și diferă de la o gospodărie la alta, în funcție de numărul membrilor, de context, de venituri și nu numai. Aici nu pot da un exemplu anume, pentru că risc să fiu subiectivă. Ceea ce este o nevoie pentru cineva, poate fi o dorință pentru altcineva. Cred totuși că am reușit, cel puțin pentru mine, să le cern în ultimii ani într-un fel cât de cât avantajos.
  3. Orice om trebuie să își creeze un fond de urgență. Unii specialiști au spus că el trebuie să conțină cam 6 salarii, să fie acolo în caz de forță majoră. Este foarte bine să fim optimiști și să nu credem în necesitatea acestui fond, însă ne putem păcăli un pic și să avem un back-up mereu.
  4. Îți poți achiziționa absolut orice poți gândi, nu dacă ai bani mulți, ci dacă ai motivația și energia necesare pentru a te îndrepta spre obiectivul tău. Felul în care ne dozăm energia diferă la fiecare dintre noi. Dacă de exemplu aș vrea să îmi cumpăr un laptop nou, îl pot identifica, îi pot vedea prețul și pot să îmi fac un plan lunar pentru a strânge banii necesari. Eu cred că aceasta este o energie dozată, care nu îmi va provoca dificultăți la fel cum ar face achiziția lui din impuls, chiar luna aceasta.
  5. Este indicat să ne multiplicăm sursele de venit. Nu pot, nu am energie, nu am timp, nu știu cum, nu am cum, sunt doar scuze în cazul acesta. Dacă nu avem vreun diagnostic medical sever, putem să ne asumăm acest obiectiv lejer, pornind cu gândul că nu există limite.
  6. Trebuie să funcționăm lunar cu un buget stabilit. E de avut în vedere cât anume alocăm din venitul nostru pentru nevoi, cât anume alocăm pentru ceva ce ne dorim sau pentru mici recompense (nu spune nimeni că trebuie să muncim din greu fără nicio bucurie), cât anume economisim pentru ceva anume și cât putem investi în ceva care, pe termen lung, ne poate aduce un profit. Banii ținuți la saltea se “topesc”, se “evaporă”, ei își pierd valoarea în timp din cauza inflației, ceea ce puteam cumpăra acum 20 de ani cu 100 de lei acum având o cu totul altă valoare. Nici în privința gestionării bugetului nu există o rețetă universală. Unii au spus că ar fi cam 50/30/20 de procente pentru nevoi, dorințe, economii. Numerele acestea nu sunt universal valabile, majoritatea oamenilor care au înțeles câte ceva despre bani pun accentul pe economii și investiții, ceea ce nu înseamnă că își scad standardele de viață. Am auzit la un curs că tendința noastră neadecvată este că ne străduim să ne reducem calitatea vieții, să plătim cât mai puțin pentru ceva cât mai prost, când ar fi indicat să ne concentrăm pe partea ascendentă a graficului, pe maximizarea surselor de venit, păstrând constantă calitatea vieții. De fapt, nu ar avea deloc sens să ai acum un salariu, să ai un buget de 1000 de lei lunar pentru mâncare, iar o triplare salarială să îți indice că trebuie să mănânci de 3000 de lei lunar, nici nu cred că este sănătos.
  7. Există o psihologie a banilor și există chiar și cazuri clinice. A cumpăra impulsiv sau obsesiv crezând că mai multe haine, mai multe articole în locuință te-ar face fericit sau o simplă recompensă scumpă pentru ceea ce tocmai ți s-a întâmplat negativ într-o zi ar îndrepta lucrurile, este probabil să fie simple iluzii. Cum se poate observa cu ochiul liber, marketingul de pe rețelele sociale a devenit foarte agresiv, îți oferă soluții exact pentru ceea ce ai căutat sau ai discutat. Ține doar de noi să ne cunoaștem și să observăm dacă aceste forme de marketing ne influențează și ne dau imboldul să apăsăm pe butonul “Cumpără”, mințindu-ne pe noi înșine că într-adevăr ne “trebuie” obiectul respectiv. Probabil că mulți dintre noi am trecut la un moment dat pe lângă vreo vilă cu piscină și ne-am zis: Când voi fi bogat, voi cumpăra chiar vila aceasta. Este o formă de a cumpăra emoțional, când poate casa respectivă nici nu este rentabilă, este prea scumpă pentru ceea ce poate aduce în schimb. Părerea mea este că o societate cum este cea românească este adânc prăbușită în această problemă de psihologie a banilor. Fie nu am avut la un moment dat, iar acum că avem, ne putem cumpăra orice vedem, fie ne-am comparat mereu cu ceilalți, uitându-ne la capra vecinului, mereu mai grasă și mai sprintenă, fie nu avem încredere în noi înșine și credem că o haină de firmă ne-ar crește în ochii celorlalți, toate acestea definindu-ne mentalitatea. O mentalitate nu se schimbă de la o zi la alta, ci în durata foarte lungă. Vestea bună ar fi că nu este deloc târziu pentru fiecare dintre noi să citim, să ascultăm, să înțelegem și să acționăm.
  8. În funcție de relația cu banii, identificăm mai multe tipologii de oameni, The Saver, The Big Spender, The Shopaholic, The Debitor, The Investor fiind câteva dintre aceste categorii. Ultima ar fi un nivel destul de bun, însă pentru a ajunge la a investi (a pune banii să lucreze, cum spun mulți promotori ai educației financiare), un fapt deloc greu sau imposibil, eu cred că toți vom trece prin celelalte etape. Pentru mine, în acest moment din viață, o investiție foarte bună sunt cărțile și cursurile de orice fel, formarea continuă. Investesc destul de mulți bani și energie în parcursul meu de la Școala Doctorală și nu ratez ocazii de a mă înscrie la webinarii pe diverse teme de interes. Este doar un exemplu personal, însă orice fel de investiție și orice efort pentru a fi bine din punct de vedere financiar sunt corecte.

Bineînțeles că nu mi-au venit aceste idei peste noapte și nici măcar nu le-am “născocit” eu însămi. Am citit câteva cărți de bune obiceiuri, cum ar fi Tată băgat, tată sărac, de Robert Kiyosaki, Atomic habits, scrisă de James Clear, am ascultat podcasturile lui Paul Olteanu de la MindArchitect în colaborare cu Banometru, am ascultat câteva webinarii susținute de Lorand Soares Szasz și am participat la un curs de educație financiară oferit de Laurențiu Vana în cadrul companiei la care lucrez. Avem la dispoziție extrem de multe surse din care putem învăța câte ceva, iar partea bună este că majoritatea sunt gratuite, măcar în sensul că nu dăm bani pe ele. Totuși, nimic nu este gratuit, iar dacă se-ntâmplă să fie, înseamnă că tu ești produsul.

Sinaia-Piatra Arsă în adidași, pe zăpadă

Mi-am întipărit pe lista ideală de obiective ca la fiecare două săptămâni să îmi bucur inima cu o plimbare de weekend. Ce faci pentru wellbeing-ul tău a devenit o întrebare pe care o purtăm cu toții la rever, într-o viteză a secolului, într-un spațiu critic, cum ar spune teoreticianul Paul Virilio. Chiar și ideea acestui jurnal provine dintr-un studiu detaliat de Sonja Lyubomirski în cartea The HOW of happiness, pe care o recomand cu ardoare. Despre căile fericirii s-a tot vorbit, însă starea aceasta dezirabilă încă se află după colț pentru mulți dintre noi, ea urmând să ne sară în față când nici nu ne așteptăm. Nu se întâmplă chiar așa în realitate, de aceea trebuie să facem un prim pas către ea. A-ți lua rucsacul în spate, câțiva oameni buni la braț, a te urca în primul tren sâmbătă dimineață cu răsăritul pe urmele tale și a merge la munte este doar un exemplu de happening care poate da un boost surprinzător nivelului tău de fericire. Pentru mine, dimineața perfectă în Gara de Nord și cursa perfectă începe cu o cafea de la So Coffee.

Răsăritul prins în goana trenului

Am ajuns în Gara Sinaia la puțin timp după ora 8 și am mers în pas lejer până la pensiunea unde ne-am cazat, The New Aosta Garden, pe strada Aosta. Aerul boem al orașului mi se pare încântător, ca să nu mai spun de cât de la îndemână sunt tarabele cu clătite cu ciocolată și banane, desertul cu care m-aș mulțumi pentru totdeauna dacă nu ar mai exista altceva de mâncat. Gazdele de la pensiune au fost amabile, ne-au primit devreme pentru a ne lăsa bagajele, să nu ne fie o povară să le cărăm cu noi pe potecile de munte. Locul este petfriendly, am văzut câțiva cățeluși veseli prin curte. Insist totuși în obsesia mea pentru ferestre, spațiul privilegiat al visării, și surprind acest colț umbrit de norii ploioși de duminică, deci parcă mai frumos.

Traseul începe de pe strada Furnica, este marcat cu dungă albastră și lasă în urmă niște pensiuni superbe plasate fix la adăpostul pădurii. Urcușul e blând, ușor la început, pe un drum pavat cu piatră și cu un izvor de munte cu apă rece. Am profitat de fiecare colț de natură pe traseul acesta destul de lung, cu un grad de dificultate mediu spre greu. Primele fire de ghiocei n-au întârziat să ne întâmpine, iar noi ne-am bucurat ca niște copii de paradisul acesta pe care am avut norocul să îl vizităm în perioada cea mai potrivită, începutul lui Aprilie. Cea mai amplă întindere de ghiocei și brândușe, colorând peisajul alb-violet, am surprins-o în Poiana Stânei Regale, poate cel mai parfumat și cald moment al zilei, căci traseul într-un punct devine dificil, iar zăpada încă rezistă pe culmi.

Peisajul abruptului este imaginea în care te poți așeza să iei prânzul, cu apă de izvor, fructe și sandvișuri luate de acasă, în compania prietenilor munțomani și a celorlalți trecători, căci muntele parcă devine o comunitate unde toți oamenii sunt împreună, se salută și se cunosc. Popasul de prânz a fost urmat de o porțiune mai abruptă, însă abia apoi a urmat partea cea mai dificilă, văzând cabana Piatra Arsă în zare, dar înaintând prin zăpada încă în strat gros, care acoperea jnepenii răsfirați pe dedesubt, cuprinzându-ne din senin câte un picior grațios încălțat ori cu adidași, ori cu bocanci de vară, nicidecum cu echipament de iarnă. Traseul acesta este total interzis iarna, și pe bună dreptate, a fost o întreagă aventură să înaintăm până la cabană. Totuși, nimic nu este imposibil când ai lângă tine o gașcă pusă pe șotii. În loc să ne îngrijorăm, noi am adunat cele mai amuzante amintiri pe care le vom pune în cufărul nostru. Mâncarea la cabană a fost destul de bună, deși nu am avut de ales din prea multe variante. Ciorbă de văcuță, pulpă de pui cu cartofi, un ceai, o bere sau o ciocolată caldă ar fi totuși de ajuns pentru cineva care iubește muntele, el fiind în sine un loc care te îndeamnă la minimalism și bucurie simplă.

Pentru că bocancii erau de mult plini cu apă, sau, ca să o spun într-o formă mai optimistă, erau spălați profesional cu zăpadă fragedă, noi am preferat să coborâm până în Sinaia cu telecabina. Am avut norocul să o prindem chiar pe ultima, la ora 16:40. Toată această aventură ne-a prins extrem de bine, orice drumeție aducând cu sine o sumedenie de beneficii, aerul proaspăt, mișcarea, apa rece de izvor, contemparea peisajului, oboseala bună care te îndeamnă la cel mai profund somn, cântecele de munte și timpul petrecut între prieteni fiind doar câteva dintre acestea. Seara merită o plimbare prin oraș, sub lumina felinarelor, însă trebuie știut că prețurile în restaurante sunt specifice unei stațiuni turistice așa căutată cum este Sinaia. Noi am încercat câte o pizza foarte bine făcută, la Hotel Bucegi, însă am continuat seara cu niște amuse-bouche în camera noastră de la pensiune, jucând Catan.

Duminică a fost o zi ploioasă, însă și ea cu farmecul ei. Mirosul ploii dimineața la munte te îndeamnă să te plimbi până în centru și să savurezi acolo o cafea și un mic dejun cât mai bun. Împreună cu prietena mea Victoria am servit cafeaua și o tartă excelentă cu pui la Tucanno Coffee, unde ea mi-a făcut o fotografie care îmi place mult. V-o arăt și vouă, să nu credeți că fabulez. Ne-am întors cu aceeași veselie caracteristică la București, cu promisiunea că vom reveni la munte cât mai curând.

Aceasta reprezintă o experiență personală și trebuie tratată ca atare.

Primăvara la Veneția

În fața gării Santa Lucia

Călătoria la Veneția din Martie a fost un moment care ne-a surprins plăcut, de-ndată ce am ales-o aproape punând degetul pe hartă, cu avântul să mergem oriunde ar fi, numai să fim printre prieteni. M-am bucurat cu atât mai mult cu cât ea a marcat aniversarea mea de 27 de ani. Indubitabil, a fost o alegere din impuls, dar una foarte bună și potrivită primăvara. Nu mai încape îndoială, Veneția este un oraș unic în Europa prin infrastructura ei de transport exclusiv maritim sau pedestru, străbătând “turma de poduri”, cum ar spune Apollinaire, însă fiind mai numeroase decât la Paris.

Credit photo: Victoria Postica

Serile prin Veneția mi s-au părut cele mai speciale, și pentru că sunt mereu la vânătoare de apusuri, pot spune că orașul a fost foarte generos. Parcă malurile taie lumea în două, în stânga agitația turiștilor, cu aerul ei cosmopolit, iar în dreapta întinderea calmă a apei, tulburată din când în când de câte o barcă. În orice parte ai privi, peisajul abundă de motive de uimire. Apartamentul unde am stat este situat aproape de stația Arsenale, via Garibaldi, într-o zonă plină de cafenele și restaurante, unde zumzetul turiștilor te cheamă să iei un loc. Toată căldura asta te umple și este păcat să nu o iei cu tine în spațiul de cazare, unde legea locală prevede să fie maximum 20 de grade, fapt un pic provocator primăvara devreme, dar deloc deranjant când ești înconjurat de prieteni buni.

Gondolele în apus

Voi păstra mult timp în memoria afectivă plimbarea cu gondola, o experiență la care acum câțiva ani doar visam. Niciodată nu este prea târziu să faci primul pas spre transformarea visului în realitate. Deși o plimbare de 40 de minute este destul de scumpă, aproximativ 20 de euro de persoană, merită din plin, de-ndată ce ai ocazia să plutești pe suprafața lină a canalelor care străbat orașul și îl sparg în sute de insule plutitoare, case cu arhitectură aparte, clădiri istorice, de unde te poți ascunde rapid pe vreuna dintre străduțele înguste și misterioase. Dacă acum câțiva ani zâmbeam emoționată la fotografia de pe Strada Sforii din Brașov, aici vezi Strada Sforii peste tot.

Un suvenir de la Murano

Nu putea lipsi cel mai frumos suvenir pe care îl poți lua din zonă, un obiect din sticlă de Murano, chiar de la Murano. O persoană a locului ne-a recomandat să luăm un bilet pentru transportul public valabil o zi întreagă nelimitat, cu care am putut să ne deplasăm atât la Murano, cât și la Burano, poate printre cele mai colorate orășele din Europa. Trebuie să recunosc, am alergat destul de mult după acest inel de sticlă, am pipăit sute de alte obiecte asemănătoare, am fost chiar la un atelier de prelucrare a sticlei, dar el va rămâne amintirea palpabilă a unei călătorii pe care sper că o voi repeta cândva. Tot la Murano am servit niște cannelloni minunați.

Burano cel colorat

La Burano am ajuns la asfințit, ceea ce l-a făcut mult mai special. Culorile caselor au alt farmec scăldate în lumina aurie a soarelui în coborâre lentă spre orizontul mării. Deși am stat acolo doar câteva ore, poate una, poate două, nu mai știm cum a trecut timpul, sunt extrem de recunoscătoare pentru paharul de Aperol pe care l-am ciocnit cu prietenii mei cei mai buni, Costi, Vix, Petru, Mihai și Bianca. O echipă excelentă de mers la Veneția sau în vârf de munte, cu barca, cu gondola sau cu trenul. Ce să mai spun despre surprizele nenumărate pe care le-au născocit de ziua mea. Și nu este o legendă, Aperolul acolo chiar are un gust desăvârșit, cum nu am văzut pe la noi.

Cel mai plăcut Aperol servit la Burano

Vinul, pizza, cannelloni serviți la ei acasă, dulci sau sărați, plimbările pe înserat și orele de aur pe cheiuri, podurile arcuite, bărcile zgomotoase sau gondolele silențioase în care turiștii zâmbesc larg și deschid o șampanie, restaurantele impecabile și mâncărurile diverse, parcurgerea unui parc, seri cu boardgames, atelierul de prelucrare a sticlei, sute de fotografii colorate la Burano, dar și o companie care aduce cu sine doar râsete în hohote și bună dispoziție, ar putea fi o rețetă de încercat la Veneția. Cu siguranță orașul nu ne-a dezvăluit toate portițele lui, dar ne-a deschis dorința de a mai merge acolo iar și iar.

O pizza locală