Atitudinea tinerilor față de literatura română contemporană

Par défaut

# cercetare sociologică

Proiectul la Metode de cercetare în științele sociale îmi oferă ocazia de a scrie din nou pe blog. Câteva experiențe de voluntariat, contactul pe care l-am avut cu reprezentanții undei edituri care publică operele unor scriitori mai puțin cunoscuți publicului larg m-au determinat să aleg această temă. Lectura va rămâne un subiect de interes, atâta timp cât mai există în fiecare dintre noi un crâmpei de frumos și de bun. Una dintre etapele cercetării este aplicarea unui chestionar pe care îl postez aici în speranța că veți acorda scriitorilor români contemporani două minute esențiale pentru a desluși locul pe care îl are literatura română astăzi în preferințele publicului și cum ar putea autorii să se reorienteze, dacă e cazul.

https://docs.google.com/forms/d/1_AiaUrZszozFS-s3OpLIxVHOpbkzYcFwyy5i3bLvWRw/viewform

Studenţeşti.

Par défaut

Totul începe cu o căutare pe Gugăl, chinuită de amintirile scrisului pe blog, în vremurile mele bune, în care nu aveam ceva mai bun de făcut. Gia16’ blog. Nu. Nu era ăsta. Spune-mi Gia. Ce idiot sună! Idiot sau nu, astăzi toată lumea îmi spune Gia, de unde tind să cred că blogul meu prăfuit, dărăpănat, a avut efect. Bine că mi-a luat doar 5 minute să-mi amintesc parola. Ce rost ar mai avea o retrospectivă acum? Trecutul e trecut, tot ce avem e prezentul şi tot ce putem visa că se va întâmpla în viitor. Statusul meu: Studentă la Litere. Din octombrie 2014, CiRiPistă. Visez la un Bucureşti primitor, cu asfalturi roz, paturi cu perne moi instalate la fiecare colţ, la fiecare staţie de metrou, lifturi teleportoare care să te ducă unde vrei, caiete cu telecomandă, cărţi cu date gata de introdus în creieri prin USB, profesori înţelegători de fiecare dată când mi-e dor de Jijila şi vreau să plec direct de la cursuri, colege zâmbitoare, cu butoane on/off. Nu visez la vreun WestGateStudio, dar la un mic Grozav/eşti da. Şi nu vreau vreun covor roşu la facultate, dar să merg de drag în fiecare zi în locul unde am visat dintotdeauna să fiu (mbine, mai demult voiam să fiu cofetăreasă, să fiu înconjurată de zahăr). Aş vrea bandă de izoler de lipit pe “gurile puse prost” (asta îmi aminteşte de profa de engleză), pentru acei oameni care au o activitate bine stabilită: descurajarea. Daca mergi la Drept, nu ai nicio şansă, pentru că. Dacă mergi la Ştiinţe Politice, nu ai nicio şansă, pentru că. Dacă mergi la Litere, nu ai nicio şansă. Şanse există întotdeauna, numai că unii le-au ratat, iar frustrările lor s-au transformat în instrument de descurajat viitori studenţi. Eu mi-am înfipt degetele în urechi, adânc, şi am făcut o alegere. Ceea ce urmează nu mai depinde exclusiv de mine. Şi mai visez…ca-n prima noapte de somn în cămin să nu-mi fie dor de casă şi să nu prind fiţe de Bucureşti pentru când mă voi întoarce periodic. Am înţeles că se lipeşte ca scaiul limbajul lor “convenţional”, nemoldovenizat. Dar toate informaţiile pe care le-am căutat în stânga şi-n dreapta sunt obiective. Poate realitatea altora nu se pliază pe realitatea mea, poate eu nu voi vedea Bucureştiul ca pe un mic Paris, ci ca pe o mică Jijilă. Poate…cine ştie? Deocamdată sunt la stadiul de visare.
bicle

de la pitesti la constanta si in toata tara!

Par défaut

Cu soarele batandu-mi enervant in monitor si in ochi si cu beatles pe fundal, bineinteles, plus o tastaura care ma enerveaza pentru ca trebuie sa insist pe PPPP,scriu cu mare entuziasm doua cuvinte despre anul care s-a dus (scolar, adica)si pe care l-am catalogat drept cel mai bun an al meu. yeeey! si-o megadoza de mandrie autoridicatoare in slavi.

Proiectul « Uniti in diversitate », la care am muncit de mi-au iesit ochii a fost un esec..aparent. Asta pentru ca domnii de la Bucuresti nu l-au apreciat. Pentru mine a fost insa cea mai buna experienta din care mi-am dat seama de ce sunt in stare sa fac *vorbit, alergat dupa sponsori, planificat,colectat jucarii, alimente, lucruri, organizat activitati, desenat, scris acorduri de parteneriat cu cele mai bune institutii de cultura din oras(moment de amuzament..e atata cultura in macin), trimis mail-uri, pozat, redactat raport de activitate s.a.*.

Dupa ce am incheiat cu proiectul a venit olimpiada.Nu prea mai aveam sperante sa ma calific din nou la nationala, dar se pare sa dumnezeu nu ma uraste atat de mult. Si am plecat la Constanta..dar despre asta am mai scris. Nu regret nimic pentru ca acolo am cunoscut-o pe Laura, cea mai tare spirista care m-a facut sa rad 4 zile nonstop.

De la Constanta am plecat la Suceava, la un concurs de interpretare critica. Imi incepeam cariera de critic literar pe atunci. Heheee, ce viata am dus noi la internat! Ce mancare aveau la cantina (chiar daca nu am primit cutite. ajungeau doar pentru profesori)…Aici am cunoscut-o pe Teo din Vaslui (urma sa ne reintalnim la Bistrita, dar habar n-aveam)si pe Oana bineinteles, cojudeteanca mea. Mi-e dor de eleee. Si de Bucovina!! Am luat premiul II la concurs si cariera mea de critic s-a incheiat.

La doua zile dupa ce m-am intors de la Suceava am aflat ca plec la Bistrita. Bistrita-Nasaud. Saaau, dupa accentul celor de acolo, la bIstrita-Nasau! Lectura ca abilitate de viata. Dupa 16 ore de mers cu trenul, de dormit in picioare amortite, de dezmortit maini, de mancat covrigi, am ajuns in gara. Pot sa jur ca am fost intampinate de cei mai draguti tipi din bistrita care mi-au cerut un interviu. Am acceptat dupa o pokerface. Le-am zis ca lectura e pentru mine o adevarata abilitate de viata, dar nu la ora aia cand tot ce voiam era sa dorm, hai..si un noSPA. Tot ce putea da Bistrita am primit, pe ADA MILEA. Nu mi-am mai dorit nimic dupa concertul ei. Am cantat trei zile nonstop melodia cu Rodica. Si am si CD. like a boss! Am luat premiu special, ca o fata speciala ce sunt. Hih.

Aaaand, finally, Iasi!! Am mers in excursie cu cea mai megasupertaregeniala diriginta de pe mapamond. Si-apoi, toti eram curiosi sa vedem de unde a iesit doamna diriginta atat de desteapta. De la Cuza. Mbine…pe mine nu m-au convins cei de la Litere, asa ca voi lua microbuzul spre Bucuresti si nu spre Iasi anul viitor pe timpul asta. La medicina am plans tot timpul, dar nu vreau sa intru in detalii. Tot ce se intampla acolo e imoral, oricum. Si as vrea sa trec prin monitor sa vad vreo doua fete frustrate de faptul ca eu am curajul sa spun ce cred si altii nu accepta ca absolut toti oamenii au dreptul la o opinie. Fie pro, fie contra.
Si-am mai iesit si prima din clasa, cu 9.96. Stiu ca postul asta va transmite faptul ca radiez de modestie. Mno, va fi o vara super. Vreau la mare! Dar lista cu liste urmeaza…
tumblr_mivrl4vq8O1rxcfu5o1_500_large

antinevralgic.

Par défaut

Intrând puternic și nu polemic în subiect (deși, dacă ar citi asta, câteva cârcoteli și-ar putea miji mustățile veninoase…), scrijelesc o simplă concluzie: olimpiada de anul ăsta a fost VARZĂ. Nu, nu din aia pe care o mănâncă vacile (deși nu sunt sigură dacă o vacă mănâncă varză), ci o varză autentică, specific românească. Și unde altundeva puteai găsi o varză tradițională decât la olimpiada națională de limba română? Trecând peste rezultatul rezonabil pe care l-am obținut și peste cei 4 oameni geniali pe care i-am cunoscut și cu care am împărțit pat, masă, scaun și pahar, ajungem la învălmășeala cu care am fost primiți, la orele de așteptare în picioare și îmbulzelile din autobuze supraîncărcate, la mâncarea groaznică de la cantină și la zbieretele unora dintre organizatori: « toată lumea trece ACUM pe canapele și așteaptă rezultatele, că doar sunteți olimpici și nu oi!!! » Unde se putea întâmpla asta? Nicăieri altundeva decât la Constanța, tărâmul plin de inspirație pentru filologii mai mici și mai mari, mai inițiați sau mai puțin inițiați într-ale scrisului olimpiadesc. Și-apoi, nici nu e mare lucru să te trezești cu o cameristă intrând peste tine la toaletă..dar hai, că prea intru în detalii.
Una peste alta, pot spune că am avut norocul de a da peste niște oameni din componența lotului nostru olimpic(+doamna profesoară care ne-a însoțit) extraordinari. Nici nu are rost să LE (pentru că am fost numai fete, « numa’ noi dă’ noi ») caracterizez în prea multe cuvinte: deștepte, frumoase, cu-minți, de gașcă, amuzante, distrate, atente, respectuoase, fair-play-eriste, săritoare, geniale și mai pe scurt-tulcence veritabile. Și nu, nu m-a descurajat nici Constanța cea primitoare. Voi fi filoloaga până la capăt și voi merge la Litere. Este poate cel mai bun lucru pe care l-am învățat despre mine. Mă simt ca un om decis, pentru prima dată în viață. Yeeey!!!
și să vă las cu câteva pozici…

IMG_1013

IMG_1018

IMG_1072

IMG_1019

IMG_1055

IMG_1084

IMG_1085

scurt acces de fericire

Par défaut

pornind de la un subiect abordat astazi in ora de limba romana. tu cand te-ai simtit ultima data fericit? mi se pare destul de serios si grav sa adopti o atitudine eminesciana sau schopenhaueriana de om pesimist care crede ca singurul lui scop in viata este sa moara. intrebat fiind cand a fost ultima oara fericit, unul dintre colegii mei a raspuns: acum doua saptamani. mno, deja mi se pare abstract sa tii contul momentelor in care te-ai simtit fericit doar pentru ca ti-ai cumparat un telefon nou sau un laptop nou sau orice altceva in genul. cred ca ar trebui sa invete toti oamenii sa fie fericiti cu putin, din lucruri mici. daca eu nu imi permit un avion, nu voi fi nefericita. la fel si in cazul in care imi doresc acum o inghetata pe care nu o pot avea, date fiind vremea si frigiderul gol de la magazin. de ce atunci cand vorbim despre oameni fericiti, automat ne vin in gand obiectele pe care le detin sau valoarea lor nesemnificativa, vacantele lor reusite si faptul ca pot avea tot ce isi doresc? sau nu. de ce nu ne gandim la oamenii minunati din jurul lor, poate la realizarile lor, poate la o simpla fotografie amuzanta sau la orice mic-mare lucru care ii face sa vibreze de fericire, cum ar fi o vorba frumoasa spusa intr-o zi nu tocmai senina. cred ca unii ar trebui sa-si revizuiasca atitudinea fata de…viata.

sunt aproape de perfecţiune. simt asta.

Par défaut

Hei, salutări, vouă suflete!( nu de alta, dar în ultimul timp oamenii mi se adresează cu apelative tot mai surprinzătoare, cu ar fi “bună seara, copilă!”. Ǎsta e doar un nesemnificativ exemplu). Ştiu că mureaţi de curiozitate să aflaţi cu ce mi-a mai murit mie timpul..(mno, da’ bineînţeles !) Şi cum mă gândesc că peste unu’ doi, trei sau oricâţi ani voi fi şi eu la fel de curioasă ce făceam pe vremea asta, scriu.
Am crezut întotdeauna că problema mea dermatologică este chiar gravă şi urgentă. Asta până mi-a completat asistenta medicului meu de familie o fişă în care a încadrat-o la probleme « curente ». Cum adică ? Eu simt că mi se apropie sfârşitul şi oamenii o consideră ceva banal ? Da. Cum spuneam, mi-am luat inima în dinţi şi am purces de una singură prin spitale. Mai întâi, stat la coadă la medicul de familie. Eu şi un oarecare domn Bădescu, de fix 90 de azi, vorbind una-alta. Plus de asta, bătrânelul oricum nu auzea nimic din ce spuneam, de-asta am fost nevoită să-i zbier în ureche nişte nimicuri. Până şi pentru un simplu « da » trebuia să depun eforturi. Oricum, face bine pentru siluetă. Cred.
Seara am plecat la medicul meu dermatolog. O doamnă foarte ciudată, dar drăguţa aş putea zice, care mi-a dat de înţeles că problema e cam avansată şi necesită un tratament mai « agresiv ». Nu vreţi să ştiţi ce as fi putut înţelege eu prin « agresiv ». Întrebată fiind, doamna mi-a răspuns că are multe efecte adverse, mi se va usca foarte tare pielea, îmi va fi un pic rău, nu am voie să fumez, să am varice, aceeaşi condiţie fiind valabilă şi pentru ai mei părinţi şi, cel mai important, nu am voie să rămân însărcinată doi ani de acum înainte. Eu nu intenţionez nici la 30 de ani să am un copil, d’apoi « să o bag la belele », după cum a zis, pe doamna doctor. Măcar că atunci când stau la coadă la dermatolog, toată lumea poate înţelege ce problemă am, dar, unii par a nu avea nimic…trebuie să-mi imaginez despre fiecare…hih. so funny.
Mâine, partea a doua. Eu, la spitalul de dermato-venerice pentru analize, tremurând de spaimă. Apoi mă voi linişti ca o persoană vârstnică ce îşi va lua pastilele în fiecare seară la oră fixă timp de 6-7 luni. Cam atât durează tot chinul. Mă rog doar să nu mor.

p.s. voi aţi accepta să fiţi transportaţi 8 km până în localitatea natală de către o persoană care are numărul maşinii TL.71.BAD ? eu nu.

2012, îți mulțumesc !

Par défaut

– pentru că ai fost cel mai bun an al meu, dar nu la fel de bun cum va fi cel care va începe.
– pentru toate momentele minunate pe care le-am petrecut cu ai mei, pentru toate jocurile și râsetele și momentele călduroase care îmi vor lipsi la un moment dat.
– pentru că am mai crescut puțin, pentru că m-am schimbat mult în bine,față de ultimii ani. sau, cel puțin, așa cred.
– pentru toți oamenii dragi pe care i-ai adus în viața mea, pentru tot ceea ce am învățat de la ei. de la fiecare.
– pentru că m-ai învățat în fiecare zi că nu există limite, în orice ți-ai propune, că dincolo de zâmbetele oamenilor se ascunde mereu o emoție sau o suferință, pentru că m-am cunoscut pe mine și apoi am reușit să-i cunosc și pe ceilalți.
– pentru Pitești. pentru prieteni. pentru recunoștință. pentru experiențele de neuitat și toate momentele mele de stângăcie infantilă.
– pentru că am învățat pentru prima dată ce înseamnă să faci ceva cu pasiune, pentru dragostea de limba română și orele geniale ale doamnei diriginte (singurele motive pentru care mai merg la liceu).
– pentru zilele în care nu am făcut nimic memorabil și pentru că a nu face nimic memorabil a devenit memorabil pentru mine. știi, vreau să schimb lumea.
– pentru norocul de a avea o colegă de bancă super și pentru bucuria de a împărți chestii. pentru momentele în care ne certăm monstruos, ne aruncăm adevăruri în față, țipăm și apoi ne împăcăm ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. love her. și pentru veșnicul miros de portocală, bineînțeles.
– pentru oportunitățile pe care le-am ratat, pentru muncă și ambiție, pentru ceai și nopți albe, pentru dimineți agitate, pentru dureri de cap, pentru emoții, pentru reușite, dar și pentru eșecuri.
– pentru telefonul meu nou.
– pentru gerul cumplit din unele zile și biblioteci închise.
– pentru ședințele la dermatologie. pentru milioane cheltuite. pentru rezultatele care întârzie să apară.
– pentru că am învățat să apreciez orice lucru minor pe care îl poate face o persoană, pentru darul de a zâmbi din inimă oricui și de a-i zice « bună ziua » și « mulțumesc » tot din toată inima.
– pentru un om minunat pe care-l iubesc enorm, pentru mesaje emoționante, pentru respect reciproc, pentru visuri frumoase și împlinite, pentru mici-mari cadouri, pentru că există.
-pentru jurnalul meu, pentru bilețele, pentru liste cu liste mai mici și mai mari, pentru cele 100 kg de hârtie pe care le-am aruncat ieri, pentru toate prostiile scrise, pentru toate prostiile pe care le voi mai scrie.
– pentru că nu mai știu acum pentru ce să-ți mulțumesc, dar îți mulțumesc și pentru asta!