Pe Narine Abgarian nu aveam cum să o ratez, mai ales când titlurile ei sunt promovate cu atâta consecvență de librăriile de la noi, care o țin cap de afiș și carte-n vitrină. Am descoperit-o prin romanul Din cer au căzut trei mere, despre care scriam la un moment dat, cu multă emoție, ceea ce am trăit, la nivel personal, intim, luând parte la jocul narativ propus de autoarea armeană. Iată ce scriam atunci:
„Din cer au căzut trei mere”, iar Narine Abgarian mi-a oferit și mie unul copt, aromat, crocant, nu întâmplător azi, duminica, ci pentru că timpul acesta păstrează în curgerea sa un sacru deplin, pe care mi l-am amintit pe îndelete.
Se spune că un roman bun nu poate fi descris sau povestit și regula se aplică negreșit și în cazul acestui roman-basm, inefabil. Totuși, călătoria inimii pe ulițele satului Maran mi-a purtat pașii și gândurile neobosite către propriul sat natal, unde am avut norocul să cresc alături de străbunicii mei. Ba chiar am putut să întrezăresc niște scene de viață de dinainte de ei, poate cu stră-stră-străbunicii mei, pe care niciodată nu i-am cunoscut în realitatea palpabilă.
Am văzut-o din nou pe străbunica împletindu-și părul extrem de lung, seara, în fața unei lumânări și cu o rugăciune arzătoare pe buze. Am privit-o mergând alene să mulgă capra și frământând aluat pentru turtele coapte apoi pe plită. Am simțit mirosul cearșafurilor spălate cu mâna ei, aduse iarna înghețate de afară. M-am cuibărit lângă străbunici în patul vechi, în timp ce străbunicul citea la becul improvizat, atârnat lângă pat, care a imprimat câte o arsură pe toate cărțile care ne-au rămas de la el. L-am auzit din nou povestind cu poftă din războiul în care a luptat. Cocoțată pe scândurica bătută în cuie pe gard, i-am admirat pe amândoi în “hainele de duminică” plecând la biserică și am stat răbdătoare la câte o masă mare, cu gogoși și vin, pe care o pregăteau pentru oaspeții lor, veri, frați, fini, vecini. Auzisem că stră-străbunicul era atunci un “om învățat al satului” și tocmai de-aceea oamenii care nu știau să citească veneau la poartă să le citească vreo scrisoare. Am plecat cu ei la câmp sau la cules de struguri. Chiar mai demult, când oamenii nici nu știau că există banii, își asigurau existența doar cu roadele pământului, iar la târgul de duminică făceau troc pentru o pereche de pantofi sau un cojoc sau alte lucruri de trebuință. De cele mai multe ori nici nu așteptau nimic în schimb, se ajutau unii pe alții prin gospodării. Sărbătorile erau așteptate altfel, casa primenită, perdelele apretate și călcate, covoarele spălate cu grijă. Plăcintele se coceau în cuptor, iar seara timpurie așternea o liniște îngerească peste hornul fumegând și peste candela aprinsă. Aveau mereu superstițiile și leacurile lor, făcute din ierburi, iar pe la spitale nici nu se punea problema să ajungă, „printre străini”.
De mult au plecat în ceruri, și-au luat hainele cele noi pregătite în dulapul din „casa mare”, câteva monede să plătească „vămile” de care vor trece pe drumul către Raiul lor. Astăzi însă, eu i-am vizitat pe rând, pe cei din trecut, și am stat la masa lor.
Este într-adevăr „balsam pentru suflet” cartea aceasta, mai ales pentru că ne reamintește că, deși noi am plecat să creștem, în același prag cineva ne așteaptă și că trebuie să ne grăbim să ne întâlnim cu ei, atât timp cât încă mai sunt răbdători”.
Este special pentru mine să observ cum aceste lecturi, așezate pe câte un scaun de cafenea sau pe câte o bancă în parc, sunt legate cu fir roșu de câte o perioadă din viața mea. Citeam Din cer au căzut trei mere la o masă din Carrefour Orhideea, în vremurile mele nomade, într-un loc pe care orice student crescut în minunatul GrozăvEȘTI, cu tumultul, tinerețea și vânzoleala lui, îl considera un fel de a doua casă.
Între cele două publicații despre care vorbesc aici, am reușit să mă mut, cu toate plantele și cu toate cărțile, în propria mea căsuță. Pe Simon l-am cunoscut aici, așezat în sicriu, cu urechile negre și inestetice, înconjurat de femeile pe la casa cărora s-a perindat de-a lungul vieții, care dezbat de zor nemulțumirea răposatului de a se înfățișa așa vizitatorilor și care decid să îi ungă urechile cu untură de rață, cunoscută pentru efectul calmant.
M-am transformat într-o ambasadoare a romanelor lui Narine Abgarian mulțumită felului unic în care ea construiește narațiunile și descrie comunități pitorești dintr-o epocă în care plutește peste tot aerul opresiv al influenței sovietice. Felul acesta de a așeza în pagini niște imagini palpabile, aerul sărat al mării care se agită pe lângă zidurile casei, podeaua care scârțâie sub pașii grăbiți ai vreunui personaj feminin abia coborât din pat, în cămașă de noapte și cu părul despletit, nu l-am întâlnit decât, poate fugitiv, la Tatiana Țîbuleac. Stilul acesta este cu atât mai special pentru mine cu cât el vorbește unei părți foarte intime a sufletului meu, care mă poartă spre ulița copilăriei.
Romanul Simon merge concentric spre figura zidarului omonim, către care converg poveștile a patru femei, așezate calm lângă sicriul lui, văduva Silvia, internată forțat într-un spital de psihiatrie, fără a-și mai putea vedea fiica, Eliza, o femeie trădată de propriul soț, Sofia, croitoreasa elegantă a cărei căsnicie va fi umbrită de imposibilitatea de a avea un copil și Susanna, o fată dintr-o familie dezbinată și ostilă, care desenează peste tot mâinile tatălui pe care nu l-a văzut niciodată. Să nu uităm de Melania, soția lui Simon, care s-a luptat toată viața cu infidelitățile soțului până când, aproape, s-a resemnat. Aș menționa-o în mod expres pe Sașia Vardanuș, un personaj aproape magic, pe care o poți suspecta ușor ca fiind Destinul însuși al tuturor personajelor. Ea apare peste tot, în toate momentele cheie, și este „elementul” de legătură, firul roșu al poveștilor întretăiate care curg de-a lungul romanului.
Aș adăuga aici și un citat foarte profund care îi aparține Annei Delianidi: „Alcătuit din povești de viață răscolitoare, romanul lui Narine Abgarian este înțelept într-un sens aproape biblic”. Mai mereu, în toate societățile, infidelitatea soțului este blamată, însă aici, eu aș lăsa loc pentru o oarecare compasiune, având în vedere că Simon a ajuns în viețile fiecăreia dintre aceste femei pentru a alina tocmai lipsa cea mare care le-a marcat existența.
Sunt o carte vie 