Cu focuri de artificii pe fundal

Par défaut

Încep să mă obișnuiesc cu obiceiul meu mirific de a amâna lucruri. De exemplu, faptul de a veni în fiecare zi de la școală și a-ți zice « hmm, azi o să-mi storc creierii pe blog.. » E ca în secvența din desene animate cu un îngeraș mic și pufos în dreapta și un drăcușor în stânga care se contrazic. Mă dau cap în cap eu cu mine însămi.
Voiam să spun că urăsc Crăciunul. Apoi citind ce am scris anul trecut despre asta, m-am gândit că aș fi chiar tâmpită să-mi schimb părerea de la o zi la alta, sau, mă rog…de la un an la altul… Așa că rectific: Urăsc ACEST Crăciun. Nu pentru că oamenii își consumă mesajele înduioșătoare care seamănă izbitor unul cu altul și pe care oricum nu le citesc, nu pentru că toată lumea își face cadouri și eu nu am bani de așa ceva și nu pentru că toți îl venerează la propriu pe Moșul drag și bun, care ajunge numai la copiii de bani gata, care oricum nu sunt impresionați de tonele de chestii de sub brad. Nu. Eu urăsc Crăciunul pentru că nu mai este așa cum mi-l amintesc din copilărie. Niște cârnați banali și un cozonac banal.
Deja v-am obișnuit cu stilul meu de Drama Qeen, nu?
A fost un semestru mai mult decât plin, dar am satisfacția că eu cu mânuțele mele am realizat ceva. Am implementat un proiect destul de fain, cu oameni și mai faini, care s-au implicat care cum a putut și cu ce a avut. Am alergat prin oraș după sponsorizări pentru a-i ajuta pe copii, am alergat prin liceu după voluntari simpatici, am discutat cu autoritățile locale, mi-am exersat talentul de om organizator și cu toate la locul lor și ne-au ieșit niște activități bestial de geniale. E chiar interesant să scrii documente, acorduri de parteneriat, să trimiți mail-uri oamenilor, să cunoști mulți tipi de gașcă, chiar dacă tu nu ești așa, să ai totul « legat cu fundiță » cum s-ar spune. Și bineînțeles că ego-ul meu zvâcnește să spun că am terminat și semestrul cu media 10, like a boss. Sunt un om ocupat, ce mai…
Și pentru că mai există câțiva care îmi poartă de grijă, pentru faptul că eu nu « revelionez », ca niște frustrați, trebuie să le spun programul meu pentru noaptea care, în afară de faptul că este recunoscută pentru cea mai mare orgie sexuală din tot anul, nu mai are nimic interesant. E mult mai funny să stai închis în camera ta, cu 4 kg de portocale în brațe și privind un film mișto, decât să privești toată noaptea o adunătură de oameni beți, care habar n-au unde se află sau cu cine au venit să bea de bucurie că vine un an nou, din care oricum nu vor învăța nimic. Ăsta e un caz particular, bineînțeles. Mai sunt și alte tipuri de petrecăreți, dar nu cu mult diferiți. Hai, să « revelionezati » fericiți!
post

și punct.

Par défaut

părul tău a încremenit în chip de stâncă
de ace împietrite ce-ți invadează umerii
brutal și mov
crește și-ți străpunge pielea
aleargă spre suflet, îți înțeapă inima
apoi se înfige roșu printre organele tale până la tălpi
iar tu te pierzi printre firele de viață
și chemi poeți islamici să te salveze
îți sprijini scara de patul pe care l-ai învățat
să transpire
să tremure
să iubească
și începi să urci spre nicăieri.

de ce nu vei reuși niciodată să fii la fel de bun.

Par défaut

Pentru că sunt unică. Da, îmi vei spune că și tu ești unic, că fiecare e unic. Doar că unicitatea mea e mai specială. M-am trezit cu un mare chef să-mi laud eul pentru că am realizat pentru prima dată că, puține au fost momentele când am făcut-o. Trăiesc mult mai intens necazurile decât bucuriile și, din multele calități poate, îmi văd doar micile-mari defecte. Parcă și diminețile s-au schimbat pentru mine și, odată cu ele, m-am schimbat și eu. Vine un moment în viață care te ia pe nepregătite, care te surprinde și-ți aruncă în față adevărul. M-am săturat să fiu bună, să fiu darnică, zâmbitoare, deși, dacă ar fi să le mulțumesc părinților mei pentru ceva, pentru asta aș face-o.Pentru respectul pe care ei mi l-au dat și mi-au spus să-l dau mai departe, la rândul meu. Pentru că m-au învățat să iert, orice ar fi, oricât de tare m-ar durea și, în același timp, să rămân așa cum m-au crescut- deși aparent sensibilă, puternică. Mi-am simțit sufletul îngenuncheat de nenumărate ori, am simțit umilința cu toată ființa mea. Au lovit oameni în principii, în adevar și în dragoste, dar demnitatea nu au putut să mi-o ia. Nici nu vor reuși. Mulți încearcă să mă domine, să mă dezaprobe în tot ce fac și ce spun, dar mă tem că nu am învățat încă să-i înfrunt. Astăzi voi învăța. E mai mult decât o promisiune, e dorința de curaj, un curaj pe care l-am văzut adesea la oameni și i-am admirat pentru el. Am cunoscut oameni frumoși, oameni deștepți, oameni buni, oameni drepți, oameni la care nu am găsit tocmai ceea ce căutam, grija și iubirea de care eram atașată, în pragul unde-mi măsuram adesea înălțimea, unde am crescut. N-ai cum să te plângi oricui că ți-a fost greu și nu toți te vor putea înțelege. Am descoperit însă câțiva oameni care știu să mă asculte. E un sentiment minunat să vezi lângă tine pe cineva care ascultă tot ce spui, până la capăt și apoi, îți dă un sfat din inimă. Vreau să fiu suficient de înțeleaptă să fac la fel cu ceilalți, cu oricine. Am fost de foarte multe ori visătoare și, greșeala a fost că mi-am exprimat gândurile în preajma cui nu a trebuit, care reușea mereu să mă aducă cu picioarele pe pământ, fără să îi pese dacă eu chiar vreau asta. Plus că întotdeauna mi s-a răspuns pe un ton din care înțelegeam disprețul, ura. Oamenilor le place să sufere, le place să o facă în tăcere și, într-un colectiv în care vezi doar oameni indispuși, e greu să infiltrezi puțin optimism, poate chiar din felul tău de a fi, pentru că se vor simți deranjați, sustrași din lumea lor. Eu pot fi și altfel. Nu sunt doar copilul care-și pleacă privirea când țipi la el. O fac doar pentru a te învăța ceva. Dar tu vei fi prea orbit din dorința de a arăta că ești cineva, că ai autoritate. De fapt, eu simt altceva în interior. O furtună care încă nu s-a dezlănțuit, dar o va face. Par vorbe prea mari pentru mine, vorbe despre viață. Veți zâmbi ironic poate și vă veți întreba ce poate spune despre viață un copil de nici 18 ani. Vă voi răspunde că viața nu are vârstă. Am impresia că sunt în vizită la teatru. Fiecare dintre voi poartă o altă mască, însă eu nu vreau să văd personajul din exterior, vreau să văd actorul, care se ascunde dincolo de mască. « Fii tu însuți pentru că altcineva e deja luat! »

povestea unei…pierde-vară.

Par défaut

băăăăăăăăăi, ce dor mi-a fost de blogarealăăăăăă! ok, recunosc. am fost cam leneșă, dar sunt sigură că mă veți ierta, voi, cei trei cititori ai mei care mi-ați deschis paginuța chiar dacă eu am lipsit tot timpul ca o pisicuță*deși n-are nicio relevanță*. anyway. am dormit atât de mult că aș putea spune că am ajuns în comă somnambulică. măcar m-am plimbat peste tot în vis, peste tot pe unde aș fi vrut să ajung în vacanță asta și nu am ajuns pentru că ciment-bucătărie-renovări etc.

am articol în ziarul local și tare mi’s mândră că am ajuns mare jurnalistă, în sfârșit. nu trebuie să mă luați în serios. eu mai și aberez, știți doar. sunt oficial îndrăgostită de câinele meu pe care l-a adus mama de pe stradă și care răspunde la mai multe nume, pentru că fiecare dintre noi îl strigă altfel. darius îi spune Bursucel, mama- Ursachi, tata-Scooby, iar eu îi spun Smoc. hihi.

ieri ne-am plimbat cu bicicleta în tot satul. eu și maria. nu că aș fi o mare biciclistă, dar sunt împătimita kilogramelor în plus pe perioada vacanței și nu știu cum e posibil așa ceva. nununu. cum pedalam eu așa, mă gândeam că dacă ești suficient de deștept să pui frână la timp și să-ți menții echilibrul pe bicicletă, ești suficient de deștept să faci orice. ORICE! și în rest, muuuuuuuuulte cărți, multă literatură, muuuultă psihologie și prea puțin studiu. promit să postez mai des. băi blog, mi-ai lipsit.

hei, eu sunt titlul.

Par défaut

In sfarsit ploua.  Sau se face ca ploua. Oricum, abia asteptam momentul sa stau inchisa in casa, sa ploua si sa postez despre cum ploua si eu ma bucur de ea, de ploaie, oricat de mica si inofensiva ar fi. Mi-am adus aminte ca scriu poezie pentru chestia aia si ma urasc pentru ca uitasem. De fapt, unii cred ca « operele » scrise de nevoie nu au nicio valoare, dar imi permit sa-i contrazic. Adica, avand in vedere ca sunt scrise de cineva atat de modest ca mine, au o valoare inestimabila. Da. Cred. Poate o sa devin un mic Eminescu sau, cine stie, un Nichita Stanescu conservat.

Imi pierd vremea ba cu niste quilling, ba cu niste origami si, cred ca e ceva de viitor, daca altceva nu stiu sa fac. Ba da, stiu sa gatesc si…sa dorm mult. Mult de tot. OOO DA! Ma gandesc destul de des daca eu chiar imi doresc sa devin profesoara de limba romana si, e ciudat pentru ca ma razgandesc din doua in doua zile. Imi imaginam cum ar fi sa invat sa fac muuulte feluri de prajituri dragute si sa lucrez intr-o patiserie si sa imi petrec viata cu mult zahar si faina in cap, mereu cu glicemia ridicata. Ar fi chiar super. Oricum, m-am apucat de citit niste padagogie gasita in raft si carti gen « Activitatea educativa a dirigintelui » sau « Lichidarea si combaterea repetentiei » care ma amuza teribil. Macar am o ocupatie, nu?

In rest, sunt neschimbata. Cu exceptia celor 4 kg in plus, bineinteles. Si, m-am hotarat ca in fiecare dimineata sa ma trezesc devreme si sa alerg sau sa dau 10 ture cu bicicleta. Mama spune ca m-am ingrasat din lipsa de ocupatie, adica dormit-mancat-citit-facebook-dormit-mancat-citit etc. Marea ma cheama la eaaaaa, dar imi doresc mai intai o potiune antibronz si pe cineva care sa ma ia cu el. Cine se ofera??…era o intrebare retorica, oricum.

now, badminton time!!!<3

Tumblr_m707wbruri1r1697to1_1280_large

cui imi acorda un interviu o sa-i pice

Par défaut

fisa. cum sa iei un interviu in mod nonconformist unui campion mondial. mai intai, citesti despre el, tot ce poti, de pe unde apuci, ce face, de ce o face, ce satisfactii are. apoi, mergi la el acasa, mai ales daca ai norocul sa te fi nascut in aceeasi localitate cu el. dai de mama lui, apoi de fratele lui, de nepotii lui si incerci sa-i tragi de limba ce si cum. daca nu vor sti/vrea sa-ti raspunda, iti dau numarul de telefon al campionului, ca sa vorbesti tu, ca un om insignifiant cu cineva de talie mondiala. dupa vreo saptamana in care iti zici intr-una « sa-l sun/sa nu-l sun/ sa-l sun/ sa nu-l sun », ii trimiti un e-mail, ca oamenii de afaceri, in care ai libertatea  sa formulezi cum vrei ceea ce vrei sa-i spui, fara sa-ti pese de reactie, numai ca la sfarsit spui ca astepti raspunsul lui si, in functie de cat de repede il primesti/daca il primesti, iti dai seama daca a prins ideea. la vreo doua ore dupa ce trimiti e-mailul, iti suna telefonul pentru ca tu, ca un exemplu ce esti, ti-ai lasat datele de contact la finalul mailului si vezi cu stupoare numele lui. iti tremura un pic mainile si picioarele, apesi pe butonul verde numai daca il nimeresti si raspunzi. probabil ar trebui sa te prefaci ca nu stii cine-i la telefon, dar de emotii vei incepe sa vorbesti continuu, fara ca bietul om sa mai poata spune ceva. astfel, dupa ce te lauzi ca esti nepoata fostei lui invatatoare pe care probabil nici nu si-o mai aminteste, ii spui ca o sa-i trimiti cateva intrebari prin e-mail, la care va trebui sa raspunda cat mai curand, indiferent  de faptul ca se afla la munte si nu are semnal si se intoarce peste o luna. poate sa mai scurteze din concediu, nu? apoi, tot de fastaceala, ii inchizi telefonul in nas, dupa ce ca el a fost cel care te-a sunat. apoi iti misti degetelul rupt in timp ce dadeai de mancare la iepuri si faci o incercare de intrebare. esuata. o incerci si pe a doua. esueaza si asta. da’ nu te dai batuta. nuuuu, tu poti mai mult! uite-asa se ia un interviu unui campion mondial. merit o distinctie?

532465_401883233182228_1822631409_n_large