Archives Mensuelles: septembre 2012

și punct.

Par défaut

părul tău a încremenit în chip de stâncă
de ace împietrite ce-ți invadează umerii
brutal și mov
crește și-ți străpunge pielea
aleargă spre suflet, îți înțeapă inima
apoi se înfige roșu printre organele tale până la tălpi
iar tu te pierzi printre firele de viață
și chemi poeți islamici să te salveze
îți sprijini scara de patul pe care l-ai învățat
să transpire
să tremure
să iubească
și începi să urci spre nicăieri.

Publicités

de ce nu vei reuși niciodată să fii la fel de bun.

Par défaut

Pentru că sunt unică. Da, îmi vei spune că și tu ești unic, că fiecare e unic. Doar că unicitatea mea e mai specială. M-am trezit cu un mare chef să-mi laud eul pentru că am realizat pentru prima dată că, puține au fost momentele când am făcut-o. Trăiesc mult mai intens necazurile decât bucuriile și, din multele calități poate, îmi văd doar micile-mari defecte. Parcă și diminețile s-au schimbat pentru mine și, odată cu ele, m-am schimbat și eu. Vine un moment în viață care te ia pe nepregătite, care te surprinde și-ți aruncă în față adevărul. M-am săturat să fiu bună, să fiu darnică, zâmbitoare, deși, dacă ar fi să le mulțumesc părinților mei pentru ceva, pentru asta aș face-o.Pentru respectul pe care ei mi l-au dat și mi-au spus să-l dau mai departe, la rândul meu. Pentru că m-au învățat să iert, orice ar fi, oricât de tare m-ar durea și, în același timp, să rămân așa cum m-au crescut- deși aparent sensibilă, puternică. Mi-am simțit sufletul îngenuncheat de nenumărate ori, am simțit umilința cu toată ființa mea. Au lovit oameni în principii, în adevar și în dragoste, dar demnitatea nu au putut să mi-o ia. Nici nu vor reuși. Mulți încearcă să mă domine, să mă dezaprobe în tot ce fac și ce spun, dar mă tem că nu am învățat încă să-i înfrunt. Astăzi voi învăța. E mai mult decât o promisiune, e dorința de curaj, un curaj pe care l-am văzut adesea la oameni și i-am admirat pentru el. Am cunoscut oameni frumoși, oameni deștepți, oameni buni, oameni drepți, oameni la care nu am găsit tocmai ceea ce căutam, grija și iubirea de care eram atașată, în pragul unde-mi măsuram adesea înălțimea, unde am crescut. N-ai cum să te plângi oricui că ți-a fost greu și nu toți te vor putea înțelege. Am descoperit însă câțiva oameni care știu să mă asculte. E un sentiment minunat să vezi lângă tine pe cineva care ascultă tot ce spui, până la capăt și apoi, îți dă un sfat din inimă. Vreau să fiu suficient de înțeleaptă să fac la fel cu ceilalți, cu oricine. Am fost de foarte multe ori visătoare și, greșeala a fost că mi-am exprimat gândurile în preajma cui nu a trebuit, care reușea mereu să mă aducă cu picioarele pe pământ, fără să îi pese dacă eu chiar vreau asta. Plus că întotdeauna mi s-a răspuns pe un ton din care înțelegeam disprețul, ura. Oamenilor le place să sufere, le place să o facă în tăcere și, într-un colectiv în care vezi doar oameni indispuși, e greu să infiltrezi puțin optimism, poate chiar din felul tău de a fi, pentru că se vor simți deranjați, sustrași din lumea lor. Eu pot fi și altfel. Nu sunt doar copilul care-și pleacă privirea când țipi la el. O fac doar pentru a te învăța ceva. Dar tu vei fi prea orbit din dorința de a arăta că ești cineva, că ai autoritate. De fapt, eu simt altceva în interior. O furtună care încă nu s-a dezlănțuit, dar o va face. Par vorbe prea mari pentru mine, vorbe despre viață. Veți zâmbi ironic poate și vă veți întreba ce poate spune despre viață un copil de nici 18 ani. Vă voi răspunde că viața nu are vârstă. Am impresia că sunt în vizită la teatru. Fiecare dintre voi poartă o altă mască, însă eu nu vreau să văd personajul din exterior, vreau să văd actorul, care se ascunde dincolo de mască. « Fii tu însuți pentru că altcineva e deja luat! »

povestea unei…pierde-vară.

Par défaut

băăăăăăăăăi, ce dor mi-a fost de blogarealăăăăăă! ok, recunosc. am fost cam leneșă, dar sunt sigură că mă veți ierta, voi, cei trei cititori ai mei care mi-ați deschis paginuța chiar dacă eu am lipsit tot timpul ca o pisicuță*deși n-are nicio relevanță*. anyway. am dormit atât de mult că aș putea spune că am ajuns în comă somnambulică. măcar m-am plimbat peste tot în vis, peste tot pe unde aș fi vrut să ajung în vacanță asta și nu am ajuns pentru că ciment-bucătărie-renovări etc.

am articol în ziarul local și tare mi’s mândră că am ajuns mare jurnalistă, în sfârșit. nu trebuie să mă luați în serios. eu mai și aberez, știți doar. sunt oficial îndrăgostită de câinele meu pe care l-a adus mama de pe stradă și care răspunde la mai multe nume, pentru că fiecare dintre noi îl strigă altfel. darius îi spune Bursucel, mama- Ursachi, tata-Scooby, iar eu îi spun Smoc. hihi.

ieri ne-am plimbat cu bicicleta în tot satul. eu și maria. nu că aș fi o mare biciclistă, dar sunt împătimita kilogramelor în plus pe perioada vacanței și nu știu cum e posibil așa ceva. nununu. cum pedalam eu așa, mă gândeam că dacă ești suficient de deștept să pui frână la timp și să-ți menții echilibrul pe bicicletă, ești suficient de deștept să faci orice. ORICE! și în rest, muuuuuuuuulte cărți, multă literatură, muuuultă psihologie și prea puțin studiu. promit să postez mai des. băi blog, mi-ai lipsit.