Archives Mensuelles: mai 2012

despre ce am învățat la bucurești

Par défaut

pentru articolul de prezentat la următoarea întâlnire a jurnaliștilor care au speriat capitala. here we go. 

  • elevii Liceului Teoretic Gheorghe Munteanu-Murgoci sunt cei mai tari din lume. ei știu să pună întrebări doar când e cazul, chiar dacă e mai rar.
  • bucureștenii se îmbracă mai bine decât ai noștri.
  • bucureștenii au multe mașini, multe magazine de țoale și multe…frizerii.
  • bucureștenii au piste pentru biciclete, confundate de unul dintre colegii noștri cu spații pentru persoane cu handicap:))) nu toți oamenii care merg pe biciclete au vreun handicap. oricum, noi nu avem de niciun fel aici la țară.
  •  bucureștenii știu să meargă pe role/trotinetă/patine. cred că toți.
  •  televiziunea română arată altfel « pe viu ». nici nu l-am văzut pe mircea radu. now, i’ll cry about my life. 
  • în schimb, am văzut studioul de unde mircea radu se preface crede că prezintă știrile. 
  • n-am reușit să o conving pe doamna dirigintă că ploaia creează oricum o atmosferă romantică(vezi marina).
  •  agenția hotnews își câștigă banii din publicitate.
  • agenția hotnews are sediul într-o casă de modă. în caz că osama bin laden vrea să-i bombardeze, n-are nicio șansă să-i găsească. stai puțin, ăsta n-a murit? mă rog… 
  • pot să mă îndrăgostesc de oricine și de orice. tot ce trebuie să faci este să ai sacou pe tine și să nu porți adidași/ tenesi/orice altceva de genul. dacă ai și cravată, aș putea să te iubesc toată viața.  
  • statuia cu traian care ține lupoaica e mult mai urâtă în realitate. asta pentru că e indecentă, iar remus și romulus nu există în statuia aia. 
  •  în bucurești nu există locuri de parcare.
  • am văzut-o pe malvina cervenski în carne și oase. cum, nu știți? tipa de la meteo. nu mai urmărește lumea buletinul meteo ca altădată… 
  • oamenii din redacția de știri a radio românia butonează repede știrile. mai repede ca mine. nu credeam că mă poate întrece cineva (cum v-am zis, sunt o modestă cu mâinile scorojite din nu-știu-ce motiv).
  •  acum voi strănuta pentru că am dreptate. hAAAA…ciU!
  • de pe unul din balcoanele de la radio românia se vede bucureștiul mirific. aa, și oamenii de la radio nu țin la ținută, pentru că nu-i vede nimeni. 
  • eu și adnana vom deveni poete. când eram pe bac la brăila am scris o poezie în stil bacovian. awww, ce sinistraaaa! 
  •  la cotroceni nu ai voie să: intri fără șoșoni, atingi podeaua, faci poze, intri cu obiecte metalice, clipești, vorbești. 
  •  în studiourile tvr nu ai voie să intri când se fac probe tehnice, pentru că riști să te alegi cu ceva în cap și cu vreo două înjurături. 
  • dragostea mea, teatrul radiofonic pentru copii…n-aș fi plecat de acolo.
  • mâncarea de la kfc îngrașă, iar magazinele diverta nu sunt la fel peste tot. la pitești aveau muuuult mai multe cărți decât la bucurești și din mult mai multe domenii. rușiniiică! mi-am luat « despre frumusețea uitată a vieții » de pleșu. 
  • există jurnaliști timizi. am văzut unul.
  • este mult mai drăguț să mergi pe tocuri prin bucurești decât cu adidași.
  • cam atât. 

P.S azi am primit o carte drăguță de versuri cu dedicație « Pentru Giorgiana Hangu…o viitoare poetă ». mă simt în flow .

cam de toamna…

Par défaut

Pentru ca am turnat pe blogul asta tot ce m-a deranjat, tot ce am simtit si cam toate gandurile spuse fara sa ma gandesc, o sa o fac si acum. Nimic nu e ceea ce pare a fi. Am inceput sa-i cunosc pe fiecare dintre ei si sa citesc dincolo de ceea ce imi spun, ceea ce cred ei de fapt. As fi spus ca nu imi pasa. E cel mai simplu sa spui asta. Dar imi pasa si ma doare pentru ca nu stiu ce mi-ar placea mai mult. Sa mi se spuna totul direct, asa cum o fac eu, sau sa nu imi doresc sa stiu cum stau lucrurile? Cred ca as suferi oricum. Cineva drag imi spunea sa am rabdare cu mine, dar m-am saturat sa am rabdare si sa astept de la ceilalti aceleasi lucruri pe care eu le ofer. Sunt confuza.

hai cu leușteanul!

Par défaut

cert e că oamenilor le place să respecte obiceiurile, să ducă tradiția mai departe, oricum și oriunde. azi mi-am confirmat încă o dată că nici nu e necesar să ai habar ce semnifică un anume ritual, atâta timp cât toată lumea o face. nu m-a trăsnit ideea asta din senin, ci pentru că în seara asta am văzut-o pe bunica mea cu un braț mare de leuștean. da, leuștean. nici n-am apucat să mă întreb care-i rostul, că mă trezesc cu ea la picioarele mele, maturându-mi calea. eheeee, mai știi!? întrebată fiind ce semnificație are gestul, mi-a rostit un simplu: « habar n-am, dar cred că-i de bine. bunica mea făcea la fel ». acum c-o fi, că n-o fi, las în voia sorții ce se va întâmpla cu mine în viitorul apropiat. totuși, noroc că există « profesorul nostru preferat-google »(conform unui domn care ne-a prezentat sediul televiziunii române). cică leușteanul are proprietăți apotropaice și simbolizează, printre altele înnoire, întinerire, primenire. undeva am citit că este și un bun afrodisiac, dar mă îndoiesc că bunică-mea are scopuri din astea nașpa*moment de amuzament*. toate ca toate, dar noi, ăștia de la sate, păstrăm tradiția vie și suntem chiar mândri de ea.

când viața ta nu mai e roz, vopsește-o.

Par défaut

hello, world! puțin probabil să-mi fi dus dorul, dar revin. și “viața mea se iluminează”. daaa! mi-a fost teamă să scriu ca să nu colcăie modestia în aberațiile mele și să mă credeți a fi chiar o idioată. după multe exerciții de autocunoaștere, intercunoastere, recunoaștere etc., mi-am dat seama că eu chiar nu am nicio problemă. sunt o tipă care se trezește la 5 dimineața și contemplă cu varul de pe pereți, care își bea ceaiul la ore fixe și are cele mai bune colege de bancă din lume. btw. mimi îmi antrenează dorința de a fi veșnic un copil care nu vrea decât să se joace. trebuie să mai lucrez la dispoziția de dimineață pe care unii nu o au și chiar nu mai știu ce să fac pentru a le transmite și lor din miserupismul cu care întâmpin eu o zi grea. oricum personalitatea mea variază în funcție de muuuulti factori, de multe locuri, timpuri, multe persoane și multe stări de spirit. zilele-astea am avut șansa să cunosc niște copii geniali din liceu. habar n-aveam că ei există și simt că doi ani din viața mea s-au irosit, fără să descopăr pe cineva care gândește parțial ca mine în momentele mele bune, adică nu acelea în care “mă distrez”. chiar. sunt o tipă foarte ușor de amuzat și îmi place să cred că pot citi minți. ego-ul meu tresare de fiecare dată când mi se confirmă bănuielile. m-am îndrăgostit de pera novacovici și e o situatie iremediabilă. sau cel puțin, de articolele lui. am învățat că “oamenii vor face ORICE pentru cei care le îndeplinesc visele, le motivează eșecurile, le confirmă bănuielile și îi ajută să arunce cu pietre în dușmanii lor”. și are dreptate. acum vreau doar să mă droghez cu tone de cărți și să scriu mai mult pe blog. și cel mai important aspect. eu și emy am decis să ne facem un site special, al nostru, pe care să comentăm din perspective diferite, diferite subiecte. vrem un titlu șmecher și…cam atât. eu și tehnologia nu prea stăm nas în nas. de-asta giculainen se va închide imediat ce voi apăsa Publier.