Archives Mensuelles: mars 2011

Par défaut

De ce oamenii drăguţi se schimbă brusc şi devin de nerecunoscut? De ce întotdeauna ceea ce zic este înţeles greşit? De ce trebuie să primesc sfaturi când ăsta e lucrul pe care-l urăsc cel mai mult? De ce trebuie să mă justific pentru ceea ce gândesc şi spun? De ce oamenii mari au pretenţii să gândesc la fel ca şi ei? De ce nu pot scrie aici ceea ce vreau, fără să fiu judecată? De ce e nevoie să fiu jignită pentru a realiza unele lucruri? De ce trebuie să fie altcineva, în afară de mama care să mă certe? De ce nu înţeleg nimic din lumea care mă înconjoară? De ce nu sunt inocentă ca înainte? De ce nu are nimeni încredere în ceea ce pot şi îmi place să fac? De ce???

Memories

Par défaut

Păi cum să nu vă povestesc eu cum am fost/ văzut/ dansat/ ţopăit la balul de vineri!(m-am gândit cam târziu, dar merge). După vreo trei ore de dat telefoane şi primit telefoane gen:”fată, eu cu ce mă îmbrac?”, “fată, merg unghii roşii la o rochie verde?”, de parcă cine ştie unde mă duceam, am mers PE JOS cu Mirela până în staţia de autobuz şi , desigur, am fost aclamate/ admirate/ strigate+o maşină cu nişte tipi care s-a oprit special ca să ne întrebe dacă mergem undeva (cum să nu! fuga!). Mie nu-mi plac astfel de chestii deloc, aşa că mi-a dat prin cap să mă întorc şi “pune-ţi fată nişte blugi şi un tricou!” argh. Ce nasol. Am fost la balul ăsta mai mult pentru că era 11 D şi pentru că Oni urma să danseze/ să se prefaCĂ CĂ dansează. Şi mi-a plăcuuuut, cred! Ba da, mi-a plăcut .Sauuu, nu. Ba da. Mi-a plăcut. Balul ar fi fost super dacă nu pătrundeau anumiţi “intruşi” d’ăia negri, care aveau nişte feţe de…”mamă ce bătaie ţi-aş da” şi care aveau prin haine nişte prafuri. Cert e că la poartă se aflau nişte poliţionişti care…din câte s-a putut observa, dormeau la datorie. Deci am stat cu inima până la gât, tinându-mă de rochie care mi-a fost ridicată de 5 ori de…cineva cu o educaţie aleasă. Apoi am stat pe un scaun şi am privit cuprinsă de melancolie. Heeei, what’s wrong with you ppl?! Şi mă dureau picioarele şi aş fi dat orice pentru un pahar cu apă chioară de la robinet. Eram dispusă să-l şi plătesc! Pe culoarul ăla întunecat nu puteai ieşi până afară să iei aeeeer pentru că de-o parte şi de alta erau EI. Intruşii. Aşa că am stat închisă între 4 pereţi micuţi, pe un scaun, fără aer şi fără apă, cu doua degete de la picioare strivite şi rochia pusă la adăpost. Simţeam din plin primăvara, cu alte cuvinte.Singura chestie care mi-a plăcut mult a fost programul artistic. Dacă aveai norocul să treacă pe lângă tine doi tipi care fumau, puteai să leşini fericită şi să te evapori. La 10.53 îmi cădeau ochii în gură de somn şi-mi lipsea mama cu :”stinge imediat lumina şi culcă-te!”Simţeam nevoia să mă joc pe telefon jocul cu snake, dar nu-l găseam în mormanul de haine pe care-l aveam în cap.Erau mulţi “in love” care se lingeau pupau lângă mine, deci iar voiam afară să iau aeeeer. Când ne-a întors eram jumate adormită, jumate speriată şi…(mai băgăm o jumate) jumate fericită. Da! Eram fericită, dar nu ştiu de ce pentru că râdeam fără motiv în hohote, mai-mai s-o dau în plâns (aşa fac eu când sunt super obosită). Mirela credea că picioarele mele nu mai pot merge pe tocuri. S-a înşelat. Când am coborât din microbuz ne-am luat la întrecere şi am prins 100 de km/h pe nişte tocuri că ar fi murit de ciudă Gabi Szabo. Şi nu mi-am rupt piciorul! Bineînţeles că am stat apoi vreun sfert de oră afară, învârtindu-mă în loc pentru că uşa era încuiată şi luminile stinse. Am bătut eu într-o părere în ce-am nimerit, dar degeaba. Primul lucru pe care i l-am zis lu’ mama a fost “mi-e seteeeee!”Uram în momentul ăla întrebările “cum a fost?”, “te-ai distrat”.”ai dansat cu băieţi?” Am zis doar:”mi-a plăcuuut…” Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după, dar am adormit îmbrăcată. Deci clar, nu o să mai merg niciodată la vreun bal, indiferent că e 11 D sau 9 D + mulţi de “sau”.

     

Dezordonaţii ajung în Rai!

Par défaut

 

Sunt dezordonată şi-mi place. Nu-mi plac însă cei obsedaţi de firul de praf de pe preşul de la intrare sau scama de pe draperie. Nu.Nu.Nu. Sau mai e cazul ordinii dezordonate în care toate lucrurile sunt aparent aşezate estetic, dar persoana respectivă habar n-are unde-i sunt şosetele, caietele, hainele, telefonul, banii (probabil puşi undeva într-o carte sau sub covor). La mine e simplu, am vreo două,  sau chiar trei teancuri de cărţi amestecate cu caiete şi hârţoage-referate fix pe birou unde abia mai găsesc un locşor unde să pun mause-ul. Oricum, nu tot ce e simetric e frumos. Dimpotrivă. Nu am zis niciodată când am fost în vizită la cineva de vârsta mea sau de vârstă apropiată:” woooow, câta ordinea în biblioteca lui şi cât de liber e biroul lui!” pentru că ştiu sigur că în spatele acestei ordini stă: “pune mâna imediat şi fă-ţi ordine în cameră!”, pe care o aud şi eu şi tu zilnic/aproape zilnic. Cică nu-ştiu-care specialişti au afirmat că la cei dezordonaţi se manifestă un dezinteres pentru şcoală, implicit rezultate pe măsură, incapacitatea de a se desfăşura după un program bine stabilit, oboseala şi alte chestii. Păi măi, nenea specialistu’, să-ţi zic eu adevărul. Probabil că şi tu erai dezordonat când erai mic şi acum, dintr-o oarecare frustrare, dai motive mamelor să-şi educe copiii în spiritul perfecţiunii, ca nu cumva să… şi să… şi să…Cel puţin eu nu sunt nevoită să caut prin ‘jde mii de sertare, dulapuri ca să-mi găsesc caietul de română. Ştiu sigur că e în acelaşi loc. Eu protestez împotriva ordinii!

16!

Par défaut

Am 16! Nu merit vârsta asta care, din câte am înţeles e foarte frumoasă, pentru că starea mea embrionară s-a cam prelungit, exact ca în cazul lui Blaga. Merci mult Oni pentru chestia super drăguţă de pe blogul tău (să ştii că, dacă ai fi aici te-aş îmbrăţişa tare tare tare) şi merci Claudia că mă suporţi zilnic şi pentru că te superi pe mine şi apoi ne împăcăm mereu ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, merci fecebook-iştilor care mi-au urat la mulţi ani şi cărora n-am putut să le mulţumesc acolo pentru că facebook-ul meu  nu mă vrea, adică nu pot să comentez fix azi (îi mulţumesc mult până şi lui) şi merci mama pentru rochia superbă şi verde pe care mi-ai cadorisit-o (ştii că-s topită după rochiţării şi fustării), merci Mirela pentru că respecţi bătrâneţea şi mi-ai dat prioritate azi în microbuz şi le mulţumesc colegilor mei care mi-au cântat vreo juma’ de oră (ca să mai pierdem un pic din ora de română) şi cu care m-am pupat cel mai mult în viaţa mea, mulţumesc doamnei diriginte pentru urarea frumoasă şi pentru exerciţiile pe care le vom începe săptămâna viitoare pentru olimpiada de la anu’ şi merci Darius pentru cântecel. Sunt chestii care contează foarte mult pentru mine, chiar şi simplul fapt că s-au gândit la persoana mea. Love you all!

 

     Eu, la 16 ani şi cu părul lung

Şi acum…câteva gânduri de 16 ani. Când m-am trezit azi dimineaţă, primul gând care mi-a venit a fost: “azi e Ziua mondială a apei, trebuie să sărbătorim!”Apoi au venit scumpii mei părinţi care m-au pupat de m-au albit şi mi-au amintit, pentru că uitasem, că azi împlinesc 16 anişori (şase, în calendarul meu propriu).Mă declar super fericită pentru că, zic eu, am realizat tot ce mi-am dorit în tot timpul ăsta. Sunt o berbeacă încăpătânată şi aşa o să rămân până la 96 de ani (când mi-am propus să…revin la 16 ani). A fost o zi aproape banală. Oricum, ziua mea e în fiecare zi…În sfârşit blogul meu se numeşte cum trebuie:)))) şi aşa o să-i rămână numele pentru că nu ştiu să-l schimb. Ar trebui să renunţ la “dacă vesel se trăieşte”, “vine, vine primăvara”, “old mcdonald had a farm” şi la jocul cu maşinuţe şi cuburi din fiecare seară cu fratele meu (dar n-o să renunţ, pentru că-mi plac toate astea). Le urez să creasca mari tuturor care-s mai mici ca mine şi faţă de care am o mai mare experienţă de viaţă :)))), iar celor mai mari le spun: “săru’mâna!” şi la vară cald!

                                                                                    

Leapşa!

Par défaut

                                   

De la Oni. Merci!

1. Când ai început să scrii  online?

Primul meu post zice că e de pe 2 septembrie, dar nu cred.:))))

2. Ce te motiveaza să scrii pe blog ?

Nimic. Scriu de plictiseală. De fapt…nu ştiu dacă aberaţiile pe care le înşir eu se cheamă scris, dar…e un fel de. Nu-mi pasă dacă citeşte cineva acel „un fel de”, vreau să trăiască mult blogul şi să-l citesc când o să mă mărit (peste mulţi, mulţi, mulţi, mulţi, mulţi, mulţi ani). E un fel de cutiuţă cu amintiri.

3. Cum reacţionezi la comentariile negative ?

N-am întâlnit până acum, dar cred că nu mi-ar plăcea atâta timp cât nici eu nu comentez negativist.

4. Care a fost ideea iniţială de la care ai pornit ?

Primul blog pe care l-am citit mi-a plăcut şi i-am zis lui Oni de asta. Ea mi-a explicat foarte detaliat unde să apăs ca să am şi eu…Leapşa asta e plictisitoare. Cred.

5. Ce fel de link-uri ţii in blogroll ?

Din puţinele-alea, pe unele nici nu le citesc. Le ţin de umplutură. Citesc doar blogurile celor la care găsesc ceva ciudat, neobişnuit în felul lor de a fi, care se apropie cât de cât de felul meu de a gândi. Nu o să ţin ever/never link-uri ale unor bloguri cu conotaţii dintr-alea naşpa sau cu vreun limbaj „colorat”.Am citit vreo două de la alţii din blogroll şi m-am crucit. Cum poţi scrie aşa ceva pe o chestie publică?

6. Cum te-a schimbat pe tine blog-ul ?

M-a schimbat? Nu cred…sunt aşa de când mă ştiu (uneori agasantă, enervantă,băgăcioasă, insistentă, stresantă, insuportabilă, irascibilă, nasoală).

7. Ce aşteptări ai în viitor de la blog-ul tău ?

Darling, poate-mi cumperi şi mie într-un sfârşit dicţionar de latină şi un stilou care nu curge şi „Opiu” de Falconer şi poate-mi plăteşti şi abonamentul la microbuz+factura la internet+o vacanţă la Ibiza să mă blonzeeez!

8. Cât despre vizitatorii / cititorii acestui blog ?

Lor nu le cer nimic….Şi la vară cald!

p.s. Ştie cineva un sinonim pentru „bulangiu”?